DARIA
Home | despre mine | legaturi | contact | album foto | povesti

povesti

povesti, povestiri si poezii

Acul si barosul


de Ion Creanga


Acul: - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala, tipati si faceti larma, de-mi tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nime nu-mi aude gura.
- Iaca, ma!... da de unde-ai iesit, Pacala?
- De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai iesit; s-apoi tu ni cauti pricina?
- Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca sa va deie nume, ati fi ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi.
- Masura-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul?
- Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd.
- Vorba ceea, soro: "Sede harbu-n cale si rade de oale". Mai puschiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai mult decat noi?
- Ce am facut si ce fac, indata t-oiu spune. Ca sa nu lungesc vorba, hainele barbatesti si femeiesti, din crestet pana in talpi, si alte nenumarate lucruri frumoase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intra in bordeiu, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in perinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da' in stogul de fan nu vrei sa te puie, mititelule?
- Nici in stogul de fan, dar nici trantit intr-un ungher al ferariei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva in mana decat ferarul?
- Ia asculta, te prea intreci cu saga, piciule! Daca sezi la cinste, si toti ingrijesc de tine, cum zici, de ce li impungi degetele?
- Da impung pe casca gura cel somnoros, pentru ca voiesc sa iasa din mana lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare si frumoase. Tu, pentru ce bati ferul cel culcat pe nicovala si ruginit ca si tine? Nu ca sa faci din el lucruri mai bune si mai frumoase?
- Mai... da' bun esti de gura!
- Si de gura, dar si de lucru.
- Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti spun si eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte si masini de fer, unele de-o marime uriesa, iar altele mici si bicisnice ca tine, pututu-s-au face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa, bisericile, corabia, pustile, tunurile si alte lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui de haine frumoase; eu t-oiu spune de casa, de sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat trebuincioase.
- Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai, caci nu era sa umble cu pielea goala si descult ca gastele.
- Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului intai s-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de foame. Ai auzit vorba ceea, ca "Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul".
- Mai! da' ruginit mai esti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele.
- Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si eu; numai atata, ca tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu croitorul si cu tot felul de persoane.
- Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult de zece ori, pana cand ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi cate zece ace; ferarul insa ma are pe viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e mai grebanos si mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tau?
- Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau mestesugurile, noi le-am adus in lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu uitati obarsia voastra, ca nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti, care fara gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti ajunge dragus la caus, si sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe ruda pe samanta, ca sa prindeti la minte.

Aleodor Imparat


de Petre Ispirescu



A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el macar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii, macar o starpitura de fecior, dara in desert.
Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas, de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse numele Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte, ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura petrecerile si se chefuira si se bucurara, de o tinura minte cat traira.
Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si iata ca imparatul ajunse la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe genunchi si-i zise:
- Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura in mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. Un lucru numai am sa-ti spui: Vezi tu muntele acela de colo, sa nu te duca pacatele sa vanezi p-acolo, ca este nevoie de cap. Acel munte este mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop: si cine calca pe mosia lui, nu scapa nepedepsit.
Acestea zicand, casca gura de trei ori si-si dete sufletul. Se duse si el ca toata suflarea de pe pamant, de pare ca n-a fost de cand lumea si pamantul.
Il jelira ai sai, il jelira boierii, il jelira si poporul; in cele de pe urma trebuira sa-l ingroape.
Aleodor, dupa ce se urca in scaunul tatane-sau, desi copilandru, puse tara la cale ca si un om matur. Toata lumea era multumita de domnirea sa, si oamenii se faleau ca le-a fost dat de sus ca sa traiasca in zilele lui.
Adesea iesea Aleodor la vanatoare ca sa-si petreaca ceasurile ce-i prisosea de la trebile imparatiei. El tinea minte ce-i spusese tatane-sau si se silea sa-i pazeasca cuvintele cu sfintenie.
Intr-o zi, nu stiu cum facu, dus fiind pe ganduri, si aluneca de calca pe pamantul pocitului de om. N-apuca sa faca zece, douazeci de pasi, si iata case pomeni cu dansul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru ca trecuse pe pamantul omului celui slut si scarbos, ci ii era ciuda cum de sa calce vorba tatalui sau ce-i spusese cu grai de moarte.
Pocitania pamantului ii zise:
- Toti nelegiuitii ce-mi calca hotarul cad in robia mea.
- Mai intai trebuie sa stii, ii raspunse Aleodor, ca din nebagare de seama si fara de voia mea am calcat pe coprinsul tau, si n-am nici un gand rau asupra-ti.
- Eu te socoteam mai altfel; dara vaz ca ai de gand sa-ti ceri iertaciune de la mine ca toti fricosii.
- Ba sa ma fereasca Dumnezeu! Eu ti-am spus curatul adevar, si daca vrei lupta, alege-ti: in sabii sa ne taiem, in buzdugane sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
- Nici una, nici alta. Ci, ca sa scapi de pedeapsa alt chip nu e, decat sa te duci sa-mi aduci pe fata lui Verdes imparat.
Aleodor voi sa se codeasca oarecum, ba ca trebuile imparatiei nu-l iarta sa faca o calatorie asa de lunga, ba ca n-are calauz, ba ca una, ba ca alta; dara asi! unde vrea sa stie pocitul de toate astea! El o tinea una, sa-i aduca pe fata lui Verdes imparat, daca vrea sa scape de ponosul de talhar, de calcator de drepturile altuia, si sa ramaie cu sufletul in oase.
Aleodor se stia vinovat. Desi fara voia lui, dara stia ca a facut un pacat de a calcat pe mosia slutului. Mai stia iara ca de omul dracului, sa dai si sa scapi. Sa n-ai nici in clin, nici in maneca cu dansul. Fagadui in cele din urma sa-i faca slujba cu care-l insarcina.
Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop stia ca, deoarece Aleodor i-a fagaduit, apoi are sa-si tie cuvantul, ca unul ce era om de omenie, si-i zise:
- Pasa cu Dumnezeu, si sa-ti ajute sa vii cu izbanda buna. Aleodor pleca. Si cum mergea el gandindu-se si razgandindu-se cum sa-si implineasca sarcina mai bine, caci isi daduse cuvantul, se pomeni pe marginea unui elesteu si o stiuca se zbatea de moarte pe uscat.
Cum o vazu, el se duse sa o ia sa-si aline foamea cu dansa. Stiuca ii zise:
- Nu ma omori, Fat-Frumos; ci mai bine da-mi drumul in apa, ca mult bine ti-oi prinde cand cu gandul n-ai gandi. Aleodor o asculta si o dete in apa. Atunci stiuca ii mai zise:
- Tine acest solzisor, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Flacaul pleca mai inainte si se tot mira de o astfel de intamplare.
Cand, iaca se intalneste cu un corb ce avea o aripa rupta. Si voind sa vaneze corbul, el ii zise:
- Fat-Frumos, Fat-Frumos, decat sa-ti incarci sufletul cu mine, mai bine ai face sa-mi legi aripa, ca mult bine ti-oi prinde.
Aleodor il asculta, caci era baiat viteaz si de treaba, si ii lega aripa. Cand era sa plece, corbul ii zise:
- Tine penita asta, voinicule, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Lua penita Aleodor, si-si cata de drum. Dara nu facu ca la o suta de pasi si iata ca dete peste un taune. Cand se gatea a-l strivi cu piciorul, taunele zise:
- Cruta-mi viata, Aleodor imparat, si eu te voi mantui pe tine de la moarte. Tine acest pufulet din aripioara mea, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, si ca ii zise si pre nume, odata ridica piciorul si lasa pe taune sa se duca in voia lui.
Si mergand inainte, cale de nu stiu cate zile, dete de palaturile lui Verdes imparat. Cum ajunse aci, se puse la poarta si astepta ca doar de va veni cineva sa-l intrebe ce cauta.
Stete o zi, stete doua; si ca sa vie cineva sa-l intrebe ce voieste, ba. Cand fu in ziua d-a treia, Verdes imparat chema slujitorii si le dete o gura de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, sa stea omul trei zile la poarta mea si sa nu mearga nimeni sa-l cerceteze? Pentru asta va platesc eu simbrie? Pentru asta va am eu la mine pe procopseala?
Slujitorii dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa raspunza. in cele de pe urma, chema pe Aleodor si-l duse inaintea imparatului.
- Ce vrei, flacaule, ii zise imparatul, si ce astepti la poarta curtilor mele?
- Ce sa voi, marite imparate, ii raspunse el, iata sunt trimis sa-ti cer fata.
- Bine, baiete. Dara mai intai trebuie sa facem legatura, caci asa este obiceiul la curtea mea. Ai voie sa te ascunzi unde vei voi, in trei zile d-a randul. Daca fie-mea te va gasi, capul ti se va taia si se va pune in parul ce a mai ramas, din o suta, fara cap. Iara de nu te va gasi, atunci cu cinste imparateasca o vei lua de la mine.
- Am nadejde la Dumnezeu, marite imparate, ca nu ma va lasa sa piei. Parului ii vom putea da si altceva, nu tot cap de om. Sa facem legatura.
- Asa?
- Asa.
Se pusera si facura legatura; scrisera carte si o intarira.
Viind fata de fata, se invoira ca a doua zi el sa se ascunza cum va sti mai bine. Iara daca se invoira, el ramase intr-un neastampar ce-l chinuia mai cumplit decat moartea. El se gandea si se razgandea cum sa se ascunza mai bine. Vezi ca era vorba de capul lui, iara nu de altceva. Si tot mergand pe ganduri si tot planuind, iata ca-si aduse aminte de stiuca. Scoase solzul, se uita si gandi la stapana lui; cand iata, mare, ca stiuca si venise si-i zise:
- Ce poftesti de la mine, Fat-Frumos?
- Ce sa poftesc? Iaca, iaca, ce mi s-a intamplat. Nu stii tu ceva sa ma inveti ce sa fac?
- Ia nu te mai ingrija. Lasa pe mine.
Si indata, lovind din coada, facu pe Aleodor un cosacel si il ascunse pe fundul marii, printre ceilalti cosacei.
Cand se scula fata isi lua ocheanul si se uita cu el in toate partile. Nu-l vazu. De unde ceilalti cari venise sa o ceara in casatorie se ascundeau prin pivniti, pre dupa case, pre dupa cate o sira de paie, sau prin vreo cula parasita, Aleodor se ascunse astfel, incat fata intra la grije ca a sa fie biruita. Ce-i veni ei, se uita cu ocheanul si in mare, si il zari pe fundul marii, printre cosacei. Pasamite, ocheanul ei era nazdravan.
- Iesi d-acolo, hotomanule, ii zise ea razand. Ce mi te-ai posmagit asa? Din coscogeamite omul te-ai facut un cosac si mi te-ai ascuns in fundul marii.
N-avu incotro si trebui sa iasa.
Ea si zise imparatului:
- Mi se pare, tata, ca flacaul asta mi-a venit de hac. Si mult e nurliu si dragalas. Chiar de l-oi afla pana la a treia oara, sa-l ierti, tata, ca nu e prost ca ceilalti. Boiul lui il arata a fi ceva mai deosebit.
- Vom vedea, ii raspunse imparatul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gandi la corb. Acesta fu numaidecat inaintea lui, si-i zise:
- Ce mai vrei, stapane?
- Ia uita-te, neiculita, ce mi s-a intamplat; nu stii tu ceva sa ma inveti?
- Sa cercam.
Si lovindu-l cu aripa, il facu un pui de corb si il vari intr-un stol de corbi ce se urcase pana la vantul turbat.
Cum se scula fata, isi lua ocheanul si iarasi il cata prin toate locurile. Nu e. Cauta-l pe pamant, nu e. Cauta-l prin ape si prin mari, nu e. Se lua de ganduri fata. Cand, catre namiezi, ce-i veni ei, se uita si in sus. Si zatindu-l in slava cerului printre stolul de corbi, incepu a-i face cu degetul, si-i zise:
- Ghidi, ghidi, talharule ce esti! Da-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai facut asa pitcoace de pasare? Nici in rai nu scapi de mine!
Se dete jos, ca n-avea ce face. Imparatul incepu a se minuna si el de istetimea lui Aleodor si-si pleca urechea la rugaciunea fiicei sale.
Insa, fiindca legatura era ca sa se ascunza pana de trei ori, imparatul zise:
- D-a minune, ia sa vedem unde are sa se mai ascunza?!
A treia zi, dis-de-dimineata, se gandi la taune. Acesta veni intr-un suflet. Dupa ce ii spuse ce voieste, taunele zise:
- Lasa pe mine, si de te-oi gasi, eu aici sunt.
Il facu o lindina si-l ascunse chiar in coada fetei, fara sa simta ea.
Sculandu-se fata si luand ocheanul, il cauta toata ziua, si, ca sa dea de dansul, nici cat. Ea se da de ceasul mortii, caci il simtea, i se arata ei a fi p-aci prin preajma, dara de vazut nu-l vedea. Cata cu ocheanul prin mare, pre pamant, prin vazduh, dara nu-l vazu nicairi. Catre seara, obosita de atata cautare, striga:
- Ci ia arata-te odata. Te simt ca esti p-aci pe-aproape, dara nu te vaz. Tu m-ai biruit, a ta sa fiu.
Daca auzi el ca este biruita, se dete binisor jos din coada ei si se arata. Imparatul n-avu nici el ce mai zice, si ii dete fata. Cand plecara, ii petrecu cu mare cinste si alai, pana afara din imparatia lui.
Pe drum, ei statura sa faca popas. Si dupa ce imbucara cate ceva, el puse capul in poala ei si adormi. Fata de imparat, tot uitandu-se la el, i se scurgea ochii dupa frumusetea si dupa boiul lui. Inima ii dete branci si ea nu se putu opri, ci il saruta. Aleodor, cum se destepta, ii trase o palma de auzi cainii in Giurgiu. Ea planse si ii zise:
- I! Aleodor draga, dara grea palma mai ai!
- Te-am palmuit pentru fapta ce ai facut; caci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a tramis pe mine.
- Apoi bine, fratioare, de ce nu mi-ai spus asa de acasa; caci atunci stiam si eu ce sa fac; dara lasa, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind si de aici, ajunsera cu sanatate la Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop.
- Iata, m-am inchinat cu slujba, zise Aleodor, si voi sa plece.
Fata, cand vazu pe acea iazma, se cutremura de scarba si nu voia sa ramaie la dansul o data cu capul.
Slutul se dete pe langa fata si incepu s-o linguseasca cu vorbe mierloitoare si sa se ia cu binele pe langa dansa. Dara fata ii zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, ca te trimit la muma-ta, Iadul, care te-a varsat pe fata pamantului.
Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pamant si umbla cu sosele, cu momele sa induplece pre fata a-l lua de barbat.
Dara, asi! feritu-l-a santuletul sa se apropie de dansa! Caci il tinea tintuit in loc cu ochii cat de colo. Din satana, din iazma, si din spurcaciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe fata pamantului, sa scape lumea de o ciuma si de o holera ca tine.
Mai starui ce mai starui, si daca se vazu infruntat pana intr-atat, iazma plesni de necaz, cum de sa fie el ocarat atat de mult de o cutra de muiere.
Atunci Aleodor intinse coprinsul sau si peste mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop, lua de sotie pe fata lui Verdes imparat si se intoarse la imparatia lui.
Cand il vazura alde gloatele venind teafar, alaturi cu o sotioara de-i radea si stelele de frumoasa, il primira cu mare bucurie; si, urcandu-se din nou in scaunul imparatiei, domni si trai in fericire, pana se istovira.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Baiatul cel bubos si ghigortul


de Petre Ispirescu


A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un baiat. El, de la nasterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a facut el ca sa se curete de bube? dara in desert. Baietii la joc si fetele la hora il huiduia si fugiau de dansul ca de o lepra.
Si fiindca n-avea incotro, si el, biet, isi inghitea amarul, si rabda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalti baieti si flacai, cum unii se incurau jucandu-se, cum altii se zbenguiau cu fetele, si ramnea la dansii.
In toate zilele se ducea el la un put de aducea apa pentru casa. Drumul insa ii era pe la curtea imparateasca. intr-o zi, cand scoase apa vazu in ciutura un ghigort. Bucuria lui, ca o sa aiba in ziua aceea leguma mai deosebita. Cand, ce sa vezi d-ta? pestele incepu sa-i vorbeasca:
- Flacaule, arunca-ma iara in put, si nu-ti face pacat cu mine, ca mult bine ti-oi prinde si eu vrodata.
Baiatul se minuna de asta; cum de sa vorbeasca un peste? Simti el ca trebuie sa fie aci la mijloc ceva nazdravan si-i dete drumul in put.
Fata imparatului nu voia cu nici un chip sa se marite. Ce nu facu bietul tata-sau, ce nu drese ca sa-si dea fata la casa ei, dara ca s-o induplece, ba. Ei nu-i da inima sasi lege capul cu nici unul din petitorii ce veneau sa o ceara, desi toti erau imparati si fii de imparati.
Baiatul cel bubos insa de cate ori trecea cu cofa la apa si ea era la fereastra, vedea ca ii tot rade. El nici sa se gandea ca pentru dansul se punea la fereastra, si ca il pandea pana ce trecea, ci socotea ca asa este ea de felul ei cu zambetul pe buze. Pasamite fata imparatului, ori ca cunoscuse ca el o sa fie un om frumos, ori ca o tragea ata ca spre ursitul ei.
Azi asa, maine asa, pana ce, intr-o zi, il chema de vorbi cu el. Sa se prapadeasca baiatul de rusine cand vazu ca pe dansul il cheama! Se facu rosu ca sfecla, se zapaci pana intr-atata de nu stiu deocamdata sa zica nici doua boabe leganate. Atat de mult se fastacise el.
Apoi, tiindu-si firea si luandu-si inima in dinti, dete niste raspunsuri de merse fetei tocmai la inima.
Vezi ca si vorba lui ca si a fetei era vorba cu lipici, dragul neichii; fetei ii tacaia inima nu-i tacaia, dara lui stiu ca-i tacaia de sta sa-i iasa afara din piept. Si dintr-acel minut, nu stiu ce facea el, nu stiu ce dregea, ca se pomenea, fara voia lui, trecand pe la curtea imparateasca, ia asa, numai ca sa treaca.
El isi uitase de peste. Acum isi aduse aminte de dansul, si ducandu-se la put intro zi, se uita inauntru si zise:
- Peste, pestisor, ghigortule draga, mi-ai zis ca ai sa-mi prinzi bine odata, odata; rogu-te, scapa-ma de bubele astea uricioase si imputite.
N-apuca sa sfarseasca vorba bine, si ce sa vezi dumneata? odata ii cazu bubele, si ramase curat si luminat, ca un pui de brad.
Cand l-a vazut fata de imparat asa mandru si frumos, nu s-a mai putut opri, si la sarutat. Vezi ca inima ii da branci catre dansul, si se bucura, nevoie mare, ca pusese ochii pe un asa boboc de flacau.
Ea frumoasa de pica, el frumos ca un bujor, vazu ca sunt numai buni de a se lua in casatorie, si ducandu-se la imparatul, tatal sau, ii zise:
- Tata, eu mi-am gasit logodnicul. Nu stiu daca tie iti place ori ba, dara mie imi sfaraie inima dupa dansul.
- Cum se poate sa-mi faci tu asta rusine, fata mea?
Unde ai mai auzit tu ca o fata de imparat sa ia de barbat pe un fluiera-vant, golan si fara nici un capatai?
- Tata, poate sa fie sarac, poate sa fie golan, cum zici d-ta, dara este om de omenie, destept si apoi mie imi place. Eu am sa traiesc cu el. Pe el imi zice inima sa-l iau. Daca nu vei voi sa ma insotesc cu el, sa stii cu hotarare ca pe altul nu iau, o data cu capul.
Daca vazu tatal fetei, imparatul, ca fie-sa pusese piciorul in prag si nu voia nici in ruptul capului sa ia pe altul de barbat, mi i-a luat binisor pe amandoi, i-a bagat intro butie si i-a dat pe garla.
Ei incepura a se boci si a plange de mi ti se rupea rarunchii. El, biet, nevinovat, patea necazul dupa urma fetei imparatului, caci el nici nu-i batuse capul, ba nici ca visa ca o sa ia de nevasta pe fata imparatului.
Vazand insa ca cu bocela nu o scoate la nici un capatai, se rusina singur de sine, cum de sa se arate el, cruce de voinic, asa putin la inima cand se intampla de caz in nevoie, si incepu a se gandi, ca ce ar face sa scape de primejdie.
Cand, odata ii veni in gand ghigortul.
- I!... zise, ghigortule dragut, acum sa te vad! Mi-ai dat dovezi de nazdravania ta. Stiu ca poti multe. Scapa-ma de nevoia in care am cazut.
Abia ii iesi din gura vorba cea din urma, si, ce sa vezi dumneata? dintr-o pacatoasa de butie, unde mi se facu un palat, de nici imparatul, tatal fetei, nu avea asa palat bogat si impodobit cu de toate frumusetile lumei. Atata numai, ca butia ajunsese la mare, si acest palat acolo se infiinta.
Mai gandi o data baiatul cel bubos la ghigort si dori ca palatul sa se stramute intro padure.
Dorinta lui se implini numat cat te stergi la ochi.
Dar asa palat maiestru nici ca s-a mai vazut, mare. Toate lucrusoarele dintr-insul era puse la randuiala lor si toate imi vorbeau ca niste nazdravane.
Ei acolo au facut nunta. Fata la nunta au fost: fiarele padurii, copacii cei mareti, floricelele cele frumoase, pasarile vazduhului si stelele cerului impreuna cu santa luna.
Traiau acolo ei ca in sanul mumei lor. Unde sa auzi la dansii cearta! ferita santuletul sa vezi la dansii neunire. Caci diavolul vrajbei nu cuteza sa-si vare coada intre ei.
Si asa petrecand ei, casatoria lor fu binecuvantata cu un copilas, ce se nascu implatosat cu un piept de aur. Muma-sa, fata imparatului, cum il vazu asa, se sperie, si ii si puse gand rau.
Dara fiind rodul pantecelui sau, ii fu mila sa-i faca de petrecanie. Se duse deci de-l puse intr-un pom nalt si il napusti acolo.
Venind ursitoarele, ele ursi pe copil ca va ajunge om mare; ca va ridica tulpina din care iesise ma-sa, la mare marire; ca hrana i-o va aduce o pasare; ca va intampina un zabrac bun de la ai hranitoarei sale, din care va scapa cu fata curata; apoi ca va fi povatuit de o alta pasare.
Si in adevar, chiar de a doua zi incepu a veni un vultur in toate zilele, si a-i aduce de mancare.
In vremea aceasta, imparatul, tatal fetei, plecase in vanatoare cu o multime de curteni, slujitori si vanatori. Si vaneaza ici, vaneaza colea, se departase de oamenii sai, pe nebagate in seama. Cum, cum, el se rataci, ramaind numai cu credincerul sau. E! ce te faci tu acum? caci seara se apropie, si loc de repaus nu este, si casa de gazduit nici pomeneala.
Tot bajbaind ei prin amurg, dete peste palaturile baiatului celui bubos. Cum ajunsera, descalecara, si voind sa lege capastrul calului de propteaua portii, aceasta ii infrunta, zicandu-le:
- De, ma neghiobilor, da ce, aici legati voi caii? locul cailor este la grajd.
Imparatul ramase stalpit de mirare. Si apoi ii veni si cu rusine cum el, imparatul, sa fie mustrat de o proptea.
Si, tot strangand pumnii si dintii de necaz, se plimba de colo pana colo pe dinaintea portii, ca sa se mai racoreasca nitel si sa-si astampere necazul.
Bubosul vazu de pe fereastra ca tot umbla pe dinaintea portii niste oameni, lucru ce nu mai vazuse el de cand intrase in butie, cobori scara palatului si veni la poarta de pofti pe acesti calatori inauntru si-i ospata ca pe niste oameni de omenie si rataciti.
Stapanii palatului cunoscura pe imparatul, dara el nu-i cunoscusera pe dansii, vezi ca nici nu-i trasnea lui prin cap ca ei sa mai traiasca.
Imparatul nici n-avea vreme sa se minuneze de ceea ce vazu in acele palaturi. Napuca sa priveasca cu bagare de seama la lucrurile ce mergeau singure si-si faceau slujba, si sta sa asculte la altele cari vorbeau si se imbarbatau una pe alta la lucru. Masa se puse in liniste si cu buna randuiala. Toate isi aveau vataful lor: tacamurile mesei, trancanaile de la bucatarie, asternuturile, maturile de casa si de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu randuielile lor.
Dupa ce ospata ca un imparat, a doua zi plecara vanatorii cei rataciti. Gasind o poteca care ii scoase la luminis, de unde cunoscura drumul, imparatul pleca la curtea lui cu hotarare desavarsita a pune gonaci cari sa afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul imparatiei sale, si despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gand ca sa poruneasca mai apoi sa i-l aduca lui acolo.
Vulturul urma a hrani copilasul lepadat de ma-sa si pus in copaci, carele crestea repede ca o floare, pana ce intr-o zi se tinu vulturoaica dupa dansul sa vaza unde tot vine el. Cand privi ceea ce facea, isi zburli penele de pe dansa si puse gand rau copilului. Ea se ascunse si stete acolo pana ce pleca vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil si cu pliscul incepu a ciocni in pieptul copilului, ca sa-i manance rarunchii. Pieptul fiind tare, pentru ca era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge asa lesne. Copilul, cum simti ciocniturile vulturoaicei, intinse manusitele, parca l-ar fi invatat cineva, apuca pe vulturoaica de gat, si stranse, si stranse, pana ce o sugruma si cazu jos moarta.
Atunci si copilul, coborandu-se din copaci, o apuca razna pe camp. in cale se intalni cu un cocor. Cum il vazu, se imprieteni cu el. Cocorul dand peste o asa bunatate si frumusete de copil, nu se mai indura a se dezlipi de dansul, si traiau impreuna in cuibul lui. Gasind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse baiatului, si acesta invata sa citeasca si sa scrie.
Dupa ce se mai mari baiatul, cocorul il invata a face o luntre, cu care se plimba pe apa. El lua oameni cu dansul in luntre, cu care se invata la manat. Mai tarziu el ii si intrecu la mestesugul de a mana luntrea si ii plimba si pe dansii.
Plimbandu-se el asa pe apa, a zarit palaturile tatalui sau. A cercetat ce era aceea si a aflat ca acolo traieste o pereche de oameni. El s-a dus sa faca cunostinta cu dansii. Acolo, din una, din alta, se dara in vorba si despre copii, si afla ca el este copilul lor.
Dupa aceasta parintii il rugara sa ramaie cu dansii. El nu voi, vezi ca ursita lui il tragea in alta parte.
Se puse in luntre si iesi la lume. Aci daca ajunse, dete peste palaturile imparatului, tatal ma-sii.
Cum il vazu imparatul, nu stiu ce parca ii zicea sa ia in nume de bine pe acest june. Iar lui, fara sa stie de ce, ii tacaia inima de bucurie. Vezi ca, mare, sangele apa nu se face, si rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.
El intra in slujba la imparatul. Si ispravile ce aduse imparatiei prin iscusinta lui facu pe imparat sa aiba pe acest tanar mai de aproape al sau.
Fiind tot pe langa imparatul, si vazand adesea pe fata imparatului, caci dupa surghiunirea fetei celei mari dobandise imparatul alta fata, il batu gandurile sa se intinza pana la dansa si nu gresi, caci si ea pusese ochii pe dansul. intr-o zi se incumese ai face cu mustata, dara cam cu sfiala; ea se uita gales la dansul. Azi asa, maine asa, pana ce intr-o zi mersera amandoi inaintea imparatului, dadura in genunchi, marturisira ca sunt indragiti, si se rugara de imparatul sa-i casatoreasca.
Imparatul, carele stia de patarama celei dintai fete, nu se impotrivi nici o cirta de timp, ci stiind si pe baiat destept si ager la minte, puse de le facu un pui de nunta de stiu ca s-a dus pomina.
Apoi fiind si batran, se cobori din scaunul imparatiei si ii urcara pe dansii, cari domnira cu omenie cate zile avura.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Cei mai frumosi copii....

Se spune ca intr-o zi o cioara s-a intalnit cu o bufnita. Cum ele se cunosteau de multa vreme si erau chiar prietene si cum se stie ca bufnitele obisnuiesc sa mai manance puii altor pasari, cioara, care tocmai devenisese mama dupa multe asteptari, o roaga pe bufnita sa aiba grija sa nu ii manance puii, pe care ii iubea ca pe ochii din cap. Atunci bufnita o intreaba pe cioara care sunt puii ei, cum arata , ca sa nu cumva sa ii manance fara sa stie. Atunci cioara, cu mare dragoste pentru copiii ei, ii spuse ca cei mai frumosi pui din padure sunt puii ei, ca nu va putea sa ii confunde, deci unde va vedea cei mai frumosi pui sa ocoleasca acel cuib, caci e cuibul ei...

Zis si facut! Intr-o dimineata, venind acasa, cioara isi gasi puii lipsa, semn ca pe acolo trecuse bufnita. Disperata, aceasta pleca la bufnita si, plangand cu foc o intreba de ce i-a omorat puii, caci o rugase sa nu o faca. Atunci bufnita, mirata, ii spuse ca puii din acel cuib erau cei mai urati pui pe care i-a vazut in viata ei si nu si-a imaginat ca ar putea fi ai prietenei sale, caci doar aceasta ii spusese ca sunt cei mai frumosi pui din toata padurea...

Morala e ca toti parintii au impresia ca puii lor sunt cei mai frumosi pui din lume... Si sa indrazneasca cineva sa sustina contrariul!!!!

Cei trei purcelusi

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.
A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

Cei trei ursuleti

A fost o data. Au fost trei ursuleti, pe cel mare il chema Mandrila, iar pe cei mici Coada-Scurta si Blana-Moale.
Nici unul dintre ei nu aveau casa si toata iarna tremurau de frig.
Intr-o vara, Coada-Scurta si Blana-Moale s-au hotarit sa-si construiasca o casa. Dupa ce au doborat un copac, au inceput sa-l taie in bucati.
In acea vreme, Mandrila, fratele lor mai mare, se plimba fluierind prin padure. Vazandu-si fratii, deodata se opri.
Coada-Scurta si Blana-Moale incercau fiecare pe rand sa ridice trunchiul greu de copac.
- Ha, ha, ha! neputinciosilor! rase Mandrila. Sa va arat eu cum se ridica un bustean. Si-l ridica cu mare usurinta.
- Vino, Mandrila, sa lucram impreuna! il chemara cei doi ursuleti.
Dar increzutul Mandrila pleca sa-si faca singur o locuinta. Mai la deal gasi un copac gros din care voia sa-si taie scanduri.
- Da, asta este pe masura mea. Din cateva lovituri il voi dobori, gandi Mandrila.
Ramasi singuri, cei doi ursuleti chibzuira cum sa lucreze.
Trecindu-le prin minte sa apuce amandoi de odata, izbutira sa ridice busteanul. Bucurosi, pornira sa cante.
Unde-i unul nu-i putere,
Unde-s doi puterea creste!
Si astfel dusera grinda acolo unde vroiau sa-si ridice casa.
Ingropara stalpi si batatorira pamantul in jur.
Sub mainile harnice ale ursuletilor, casuta se inalta vazind cu ochii. Cand fu aproape gata, cei doi ursuleti taiara ferestre luminoase.
In acest timp, Mandrila se chinuia singur sa taie copacul. Fratii mai mici venira sa-i dea o mana de ajutor.
- Hei, Mandrila, cum merge lucrul? il intreaba Blana-Moale, in timp ce Coada-Scurta apuca pe furis de cealalta parte al fierastraului.
- Bine, nu vezi, raspunse Mandrila, incredintat ca trage singur de fierastrau.
- Ha, ha, ha! radeau prichindeii de pacaleala trasa ingamfatului.
- Vino, mai bine sa lucram impreuna!
- Nu! eu voi lucra singur, mai bine si mai repede decat voi.
Frunzele care cadeau vesteau apropierea iernii.
Mandrila, singur muncea fara spor. Casa lui, asezata pe coasta dealului, se inalta greu.
In vale, insa, munca era pe sfarsite.
- Bine ar fi fost daca ascultam sfatul ursuletilor, se gandea Mandrila.
Grinda nu vroia sa i se supuna si porni sa se rostogoleasca in vale, amenintand sa zdrobeasca noua locuinta a ursuletilor.
Orice s-ar intampla trebuie sa opresc grinda, hotari Mandrila.
Ursuletii isi dadura seama, cu groaza, ca grinda le va darama casuta.
- Nu va fie frica! o prind eu, le striga Mandrila, incercand sa-i linisteasca. Incercarile lui fura zadarnice.
Cei doi ursuleti pornira intr-un suflet sa-si salveze casuta.
Intepenira bine o proptea in pamant. Busteanul se izbi cu putere in proptea si se opri. Cei doi ursuleti rasuflara usurati.
Recunoscand-si greseala, Mandrila se apropie de cei doi ursuleti, cerand iertare.
A doua zi, Mandrila incepu sa lucreze impreuna cu fratii cei mici.
Cu puteri sporite, ursuletii terminara casa cat ai bate din palme, inainte de venirea iernii.
Cuibariti in casuta lor din padure, la adapost de viscol si ger, cei trei ursuleti traira in intelegere si prietenie.
Si astfel au trait multi ani de-a randul si daca ar mai fi, si azi ar mai trai.

Cinci pīini

de Ion Creanga

Doi oameni, cunoscuti unul cu altul, calatoreau odata, vara, pe un drum. Unul avea īn traista sa trei pīni, si celalalt doua pīni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei rachiti pletoase, līnga o fīntīna cu ciutura, scoate fiecare pīnile ce avea si se pun sa manīnce īmpreuna, ca sa aiba mai mare pofta de mīncare.

Tocmai cīnd scoasera pīnile din traiste, iaca un al treile drumet necunoscut īi ajunge din urma si se opreste līnga dīnsii, dīndu-le ziua buna. Apoi se roaga sa-i deie si lui ceva de mīncare, caci e tare flamīnd si n-are nimica merinde la dīnsul, nici de unde cumpara.

- Poftim, om bun, de-i ospata īmpreuna cu noi, zisera cei doi drumeti calatorului strain; caci, mila Domnului! unde manīnca doi mai poate mīnca si al treilea.

Calatorul strain, flamīnd cum era, nemaiasteptīnd multa poftire, se asaza jos līnga cei doi, si īncep a mīnca cu totii la pīne goala si a bc apa rece din fīntīna, caci alta udatura nu aveau. Si manīnca ei la un loc tustrei, si manīnca, pana ce gatesc de mīncat toate cele cinci pīni, de parca n-au mai fost.

Dupa ce-au mīntuit de mīncat, calatorul strain scoate cinci lei din punga si-i da, din īntīmplare, celui ce avusese trei pīni, zicīnd:

- Primiti, va rog, oameni buni, aceasta mica multamita de la mine, pentru ca mi-ati dat de mīncare la nevoie; veti cinsti mai īncolo cīte un pahar de vin, sau veti face cu banii ce veti pofti. Nu sunt vrednic sa va multamesc de binele ce mi-ati facut, caci nu vedeam lumea īnaintea ochilor de flamīnd ce eram.

Cei doi nu prea voiau sa primeasca, dar, dupa multa staruinta din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, calatorul strain si-a luat ziua buna de la cei doi si apoi si-a cautat de drum. Ceilalti mai ramīn oleaca sub rachita, la umbra, sa odihneasca bucatele. Si, din vorba īn vorba, cel ce avuse trei pīni da doi lei celui cu doua pīni, zicīnd:

- Tine, frate, partea dumitale, si fa ce vrei cu dīnsa. Ai avut doua pīni īntregi, doi lei ti se cuvin. Si mie īmi opresc trei lei, fiindca-am avut trei pīni īntregi, si tot ca ale tale de mari, dupa cum stii.

- Cum asa? zise celalalt cu despret! pentru ce numai doi lei, si nu doi si jumatate, partea dreapta ce ni se cuvine fiecaruia? Omul putea sa nu ne deie nimic, si atunci cum ramīnea?

- Cum sa fie? zise cel cu trei pīni; atunci as fi avut eu pomana pentru partea ce mi se cuvine de la trei pīni, iar tu, de la doua, si pace buna! Acum, īnsa, noi am mīncat degeaba, si banii pentru pīne īi avem īn punga cu prisos: eu trei lei si tu doi lei, fiecare dupa numarul pīnilor ce am avut. Mai dreapta īmparteala decīt aceasta nu cred ca se mai poate nici la Dumnezeu sfīntul…

- Ba nu, prietene, zise cel cu doua pīni. Eu nu ma tin ca mi-ai facut parte dreapta. Haide sa ne judecam, si cum a zice judecata, asa sa ramīie.

- Haide si la judecata, zise celalalt, daca nu te multumesti. Cred ca si judecata are sa-mi gaseasca dreptate, desi nu m-am tīrīt prin judecati de cīnd sunt.

Si asa, pornesc ei la drum, cu hotarīrea sa se judece. Si cum ajung īntr-un loc unde era judecatorie, se īnfatoseaza īnaintea judecatorului si īncep a spune īmprejurarea din capat, pe rīnd fiecare; cum a venit īntīmplarea de au calatorit īmpreuna, de au stat la masa īmpreuna, cīte pīni a avut fiecare, cum a mīncat drumetul cel strain la masa lor, deopotriva cu dīnsii, cum le-a dat cinci lei drept multamita si cum cel cu trei pīni a gasit cu cale sa-i īmparta.

Judecatorul, dupa ce-i asculta pe amīndoi cu luare aminte, zise celui cu doua pīni:

- Si nu esti multumit cu īmparteala ce s-a facut, omule?

- Nu, domnule judecator, zise nemultamitul; noi n-am avut de gīnd sa luam plata de la drumetul strain pentru mīncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit īntīmplarea de-asa, apoi trebuie sa īmpartim drept īn doua ceea ce ne-a daruit oaspetele nostru. Asa cred eu ca ar fi cu cale, cīnd e vorba de dreptate.

- Daca e vorba de dreptate, zise judecatorul, apoi fa bine de īnapoieste un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pīni.

- De asta chiar ma cuprinde mirare, domnule judecator, zise nemultamitul cu īndrazneala. Eu am venit īnaintea judecatei sa capat dreptate, si sa vad ca dumneta, care stii legile, mai rau ma acufunzi. De-a fi sa fie tot asa si judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

- Asa ti se pare dumitale, zise judecatorul linistit, dar ia sa vezi ca nu-i asa. Ai avut dumneata doua pīni?

- Da, domnule judecator, doua am avut.

- Tovarasul dumitale, avut-a trei pīni?

- Da, domnule judecator, trei a avut.

- Udatura ceva avut-ati vreunul?

- Nimic, domnule judecator, numai pīne goala si apa rece din fīntīna, fie de sufletul lui a facut-o acolo, īn calea trecatorilor.

- Dinioarea, parca singur mi-ai spus, zise judecatorul, ca ati mīncat toti tot ca unul de mult; asa este?

- Asa este, domnule judecator.

- Acum, ia sa statornicim rīnduiala urmatoare, ca sa se poata sti hotarīt care cīta pīne a mīncat. Sa zicem ca s-a taiat fiecare pīne īn cīte trei bucati deopotriva de mari; cīte bucati ar fi avut dumneata, care spui ca avusi doua pīni?

- Sese bucati as fi avut, domnule judecator.

- Dar tovarasul dumitale, care spui ca avu trei pīni?

- Noua bucati ar fi avut, domnule judecator.

- Acum, cīte fac la un loc sese bucati si cu noua bucati?

- Cincisprezece bucati, domnule judecator.

- Cīti oameni ati mīncat aceste cincisprezece bucati de pīne?

- Trei oameni, domnule judecator.

- Bun! Cīte cīte bucati vin de fiecare om?

- Cīte cinci bucati, domnule judecator.

- Acum, tii minte cīte bucati ai fi avut dumneata?

- Sese bucati, domnule judecator.

- Si cīte ti-au mai ramas de īntrecut?

- Numai o bucata, domnule judecator.

- Acum, sa stam aici, īn ceea ce te priveste de dumneta, si sa luam pe istalalt la rīnd. Tii minte cīte bucati de pīne ar fi avut tovarasul d-tale?

- Noua bucati, domnule judecator.

- Si cīte a mīncat el de toate?

- Cinci bucati, ca si mine, domnule judecator.

- Dar de īntrecut, cīte i-au mai ramas?

- Patru bucati, domnule judecator.

- Bun! Ia, acus avem sa ne īntelegem cīte se poate de bine! Vra sa zica, dumneata ai avut numai o bucata de īntrecut, iar tovarasul dumitale, patru bucati. Acum, o bucata de pīne ramasa de la dumneata si cu patru bucati de la istalalt fac la un loc cinci bucati?

- Taman cinci, domnule judecator.

- Este adevarat ca aceste bucati de pīne le-a mīncat oaspetele dumneavoastra, care spui ca v-a dat cinci lei drept multamita?

- Adevarat este, domnule judecator.

- Asadar, dumitale ti se cuvine numai un leu, fiindca numai o bucata de pīne ai avut de īntrecut, si aceasta, ca si cum ai fi avut-o de vīnzare, deoarece ati primit bani de la oaspetele dumneavoastra. Iar tovarasul dumitale i se cuvine patru lei, fiindca patru bucati de pīne a avut de īntrecut. Acum, dara, fa bine de īnapoieste un leu tovarasului dumitale. Si daca te crezi nedreptatit, du-te si la Dumnezeu, si las' daca ti-a face si el judecata mai dreapta decīt aceasta!

Cel cu doua pīni, vazīnd ca numai are īncotro sovai, īnapoieste un leu tovarasului sau, cam cu parere de rau, si pleaca rusinat.

Cel cu trei pīni īnsa, uimit de asa judecata, multameste judecatorului si apoi iese, zicīnd cu mirare:

- Dac-ar fi pretutindeni tot asemenea judecatori, ce nu iubesc a li cīnta cucul din fata, cei ce n-au dreptate n-ar mai nazui īn veci si-n pururea la judecata.

Corciogarii, porecliti si aparatori, nemaiavīnd chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de munca, sau ar trebui, īn toata viata lor, sa traga pe dracul de coada…

Cum l-a pacailt Broscuta pe Leu

poveste indiana

A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare.
Leul era mare si fioros, si toate celelalte animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga sa gaseasca de mancare pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun.
Intr-o dimineata Broscuta s-a trezit foarte tarziu. "Vai de mine," isi spuse ea. "Nu am nimic de mancare pentru Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?"
Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea fara mancare, el ar fi inghitit-o pe ea in loc.
Intr-un final i-a venit o idee. "Stiu," si-a zis ea. "Il voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita complet de acest mic dejun". Si hop, hop, hop a plecat spre grota Leului.
Leul statea la intrare si astepta. "Ai intarziat, Broscuto," a racnit el. "Si unde-mi este mancarea?"
"Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplat," a spus Broscuta. "Cind am plecat dimineata de la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam."
"Cum?" a racnit Leul. "Un alt leu in padure?"
"Oh, da," a spus Broscuta. "Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai."
Leul a sarit in picioare. "Du-ma imediat la balta ta Broscuta," i-a ordonat el. "Am sa gasesc acel leu si am sa-l alung!"
Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei.
Cand au ajuns, Broscuta s-a prefacut ca se uita in toate partile. "Nu vad acel leu niciunde," a zis ea. "Probabil se ascunde pe fundul baltii."
Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea. Avea ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui.
Bineanteles ca Leul se vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a nimerit exact in mijlocul baltii!
Ah, cat de prost s-a simtit Leul. "Nu este nici un alt leu in balta!" a strigat el. "Am fost pacalit!" Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede.
Broscuta era tare multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea trai linistite.

Darul Mamei Natura

poveste indo-americana

Intr-o zi, in timp ce Mama Natura isi vedea de treburi in gradina, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele si Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume.
"Eu sint cel mai important" striga Soarele. "Fara mine, nimic nu ar creste!"
"Nu este adevarat, eu sint cel mai important!" striga Ploaia. "Fara mine, nimic nu ar creste!"
Glasurile li se auzeau din ce in ce mai tare si din ce in ce mai rastite, fiecare fiind sigur ca el este cel mai important.
La un moment dat, Mama Natura s-a saturat sa-i vada certindu-se si s-a gindit sa le dea o lectie. A trimis Soarele pe o parte a lumii si Ploaia pe cealalta.
Curind a fost pace si liniste din nou, iar Mama Natura s-a intors la treaba ei. La inceput Soarele si Ploaia s-au suparat ca au fost despartiti, dar au decis ca aceasta este sansa prin care fiecare poate demonstra ca este cel mai important.
Zi dupa zi, Soarele stralucea pe o fata a globului, in timp ce pe cealalta Ploaia continua sa cada. Dupa o vreme, pe partea Soarelui totul era uscat, iar pe cea Ploii totul era inundat.
Cind si-au dat seama de greseala facuta, Soarelui si Ploii li s-a facut rusine. S-au dus inapoi la Mama Natura si si-au cerut scuze."Stim acum ca nici unul nu este mai important decit celalalt", au spus. "Avem nevoie unul de celalalt, iar lumea are nevoie de noi amindoi pentru cresterea plantelor si animalelor."
Mama Natura era fericita ca Soarele si Ploaia si-au invatat lectia. Pentru a sarbatori s-a gindit sa ofere lumii un dar special.
De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: rosu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo si violet. "Lumea are nevoie de voi amindoi, copiii mei, Soarele si Ploaia", a spus ea. "De cite ori veti vizita lumea, in acelasi timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Cind lumea va vedea curcubeul, va stii ca voi sinteti fericiti sa lucrati impreuna."

Dragoste de copil


A fost odata ca niciodata o fetita care era iubitata de toata lumea nu doar pentru ca era foarte frumoasa ci si pt ca era desteapta la cei 3 anisori si 7 luni  ai ei, stia sa deseneze si sa cante... Bunicii ei era cei mai fericti, pentru ca nepoata lor era foarte adorata de toata lumea... Fericirea lor nu avea sa dureze mult pentru ca intr-o zi insorita de vara un om rau a rapit-o pe micutza Daria (caci asa se numea fetita), intentia lui era sa scoata bani de pe urma ei... Bunicii erau disperati, nu stiau ce sa faca... Au anuntat politia, insa si aceasta era neputincioasa, se parea ca hotul nu era din oras, era un necunoscut... Baiatul vecinilor avea o simpatie foarte mare pentru Daria, si de aceea, disparitia ei l-a indispus foarte rau... Singurul loc in care acesta se putea destinde de tot era in mijlocul padurii de la marginea orasului... Acolo, sub un stejar mare si puternic, baiatul sa gandea la Daria... Deodata o lacrima sarata ii picura pe obraji, vantul incepu sa bata puternic, totul parea straniu, o voce ca de zana sa auzi de undeva de sus - aceasta ii zicea baiatului sa o caute pe Daria in locul unde nimeni nu am mai pasit de mult... Mesajul a fost pe moment cam in ceata pentru baiat, insa dupa nici cateva secunde isi aminti de ferma domnului Babau, care de mai bine de 4 ani nu era locuita... Era o ferma cu aspect placut pe dinafara insa inauntrul ei nu se zareau decat panze de paianjen... Baiatul lasa mamei un bilet in care o anunta ca merge la scaldat cu baietii... Pe drumul care parea ca se ingusteaza cu fiecare pas nu era nimeni, era liniste deplina... La cativa metrii in fata se vede ferma... Ajuns in fata usii, baiatul paseste speriat, scartaitul usii face totul si mai misterios... Odata ajuns inauntru, tensiunea creste, baiatul incepe cu etajul, incepe sa caute... La un moment dat, in fata zareste un elastic de par care semana perfect cu al Dariei, il ridica de jos si continua sa mearga... La etaj nu a gasit nimic, acum coboara in pivnita, in fata se vede o umbra mica care parca tremura, el grabeste pasul, se aproprie, si... o gaseste pe Daria, care era foarte speriata... Dupa cateva minute, Daria si Danut se indreptau spre casa. Hotul a fugit lasand-o acolo, se simtea inconjurat... Toti au fost minunati de miracolul care se intamplase, lucrurile au reintrat in normal destul de repede, iar Daria si Danut au devenit foarte buni prieteni...
Morala: Dragostea nu are varsta asa ca asculta-ti inima!

Elefantelul curios

A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: "ce maninca crocodilul seara?"
Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:
- Ursuletule, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.
Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:
- Broscuto, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.
In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa:
- Sarpe, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.
Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul:
- Scuza-ma te rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara? Crocodilul siret ii spune:
- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.
Elefantelul s-a apropiat si crocodilul -hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate nasurile, micut asa ca al tau.
Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de nas si sarpele boa de coada , ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa.

Fetita cu chibriturile

Hans Christian Andersen - Fetiža cu chibriturile


Era un ger grozav; ningea ŗi īncepuse a īnnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela ŗi pe īntunericul acela, mergea pe stradć o biatć fetižć cu capul gol, ŗi cu picioarele goale. Avusese ea doar niŗte papuci cānd plecase de-acasć, dar nu-i folosiserć mult: erau niŗte papuci mari, pe care mama ei īi rupsese aproape, ŗi erau aŗa de largi pentru ea, īncāt mititica-i pierdu grćbindu-se sć treacć o stradć, unde cāt p-aci era sć fie strivitć īntre douć trćsuri. Unul din papuci nici nu-l mai gćsise, iar celćlalt īl luase un bćiat care zicea cć vrea sć facć din el leagćn pentru copilul lui, cānd o avea ŗi el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Ŗi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

Gainusa Rosie


de Joseph Jacobs


Intr-o buna zi, in timp ce scurma pamintul cu ciocul Gainusa Rosie gasi un bob de griu.
"Acest bob de griu trebuie plantat", zise ea. "Cine va planta bobul asta de griu?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi planta eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

In curind griul crescu inalt si galben.
"Griul este copt", zise Gainusa Rosie. "Cine va secera griul asta?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi secera eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Cind griul fu secerat, Gainusa Rosie intreba: "Cine va treiera griul asta?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi treiera eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Cind griul fu treierat, Gainusa Rosie intreba: "Cine va duce griul asta la moara?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea duse griul la moara si-l macina si facu faina. Apoi ea intreba: "Cine va framinta si coace piine?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea framinta si coapse piine. Apoi intreba: "Cine va minca aceasta piine?"
"Ooo, eu o voi minca", zise Rata.
"Si eu", zise Pisica.
"Si eu", zise Ciinele.
"NU, NU!" zise Gainusa Rosie. "Eu voi face asta". Si asta facu.

Poveste cu Mariuc



Dimineaža de Crćciun sosise īn zvon de colindćtori care cīntau la ferestre, cīt puteau de tare, bucuria naŗterii Domnului. Ŗi nu era cīntec mai frumos decīt acela despre Isus ŗi mama sa Maria. Toži ai casei ascultau cuprinŗi de o tainicć emožie povestea minunatei naŗteri īn timp ce casa īntreagć pćrea īnvćluitć īntr-o sfīntć liniŗte. Mai apoi, dupć ce īntreaga familie īntoarsć de la bisericć s-a aŗezat īn jurul mesei de Crćciun, micuža Mćriuca a observat cum lucrurile din camerć, ca vrćjite, au īnceput dintr-o datć sć discute īntre ele. Mirarea copilului a fost cu atīt mai mare cu cīt ŗi-a dat seama cć numai ea īnželege limba īn care sporovćiau de zor mobilele ŗi tacīmurile, farfuriile ŗi covorul, paharele, cćržile din rafturi, cćnile, scaunele ba chiar ŗi faža de masć. De teamć sć nu fie prinsć cć trage cu urechea, Mćriuca īŗi vedea de friptura din farfurie ca ŗi cīnd nu s-ar fi īntīmplat absolut nimic.Īn timp ce bunicul istorisea o īntīmplare veselć de pe vremea cīnd era copil, scaunul pe care stćtea protesta īn gura mare:
- Of, ce guraliv! Ŗi se foieŗte atīta de mi-a rupt spinarea! Ce-ar fi sć mć apuc ŗi eu sć povestesc lucruri īntīmplate demult!??! Ce, ar fi plćcut sć vć amintesc cum am scćpat ca prin urechile acului de incendiu atunci cīnd fetiža aia alintatć s-a jucat cu chibriturile?
Un cor de proteste din partea tuturor l-a oprit pe scaun sć mai scoatć o vorbć. Timidć ŗi abia auzitć, de pe raftul de sus, cartea de bucate a ŗoptit:
- Ce spaimć am tras atunci! Eu una am leŗinat chiar.
La auzul acestor vorbe Mćriuca s-a fćcut micć-micć pentru cć alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Deŗi īntīmplarea aceea īi ieŗise complet din minte, acum abia īŗi dćdea cu adevćrat seama ce greŗealć fćcuse. E drept cć nu s-a īntīmplat absolut nimic pentru cć tata intervenise la timp. Ŗi tot adevćrat era ŗi faptul cć fusese pedepsitć dar, abia acum Mćriuca īnželegea cć-ŗi meritase pedeapsa. Cu ochii žintć īn farfurie, copilul īncerca sć mai audć cīte ceva din discužia lucrurilor. Ŗi nu micć i-a fost mirarea sć-ŗi audć farfuria, cu glas pižigćiat, ca o žažć:
- Sīnteži niŗte rći cu tožii! Biata copilć , ce s-o fi speriat ŗi ea atunci! Tu scaunule sć-ži mai vezi de treaba ta cć doar nu eŗti buricul pćmīntului. Cine te crezi? Faceži prea mult zgomot pentru nimic: Mćriuca e o fetižć cuminte. A greŗit ŗi ea odatć dar asta nu īnseamnć cć trebuie pedepsitć la nesfīrŗit. Sīnt absolut sigurć cć a īnželes cć nu e bine ce-a fćcut ŗi cć-i pare rću.
Brusc īnveselitć, Mćriuca era cīt pe ce sć se dea de gol strigīnd “Da, da, aŗa e!!" dar s-a oprit la timp, astupīndu-ŗi gura cu mīna. “Ce drćgužć e!" īŗi spuse fetiža privind cu drag farfuria din faža ei. “Cred cć de acum īncolo am s-o ajut mereu pe mama sć spele vasele. Se pare cć sīnt niŗte persoane extrem de cumsecade ŗi bag de seamć cć sint ŗi bine educate". Bunicul terminase demult povestea despre copilćria lui ŗi īntre timp mama adusese pe masć un platou cu sarmale aburinde. Faža de masć a devenit dintr-o datć foarte neliniŗtitć:
- Nu se poate!!!! Iar o sć mć pćteze Mćriuca! Ŗi iar o sć fiu fiartć, pusć la albit cu tot felul de chimicale ŗi-o sć fie vai de mine! M-am sćturat!
Faža de masć avea dreptate: Mćriuca nu prea avea grijć sć nu pćteze totul īn jur atunci cīnd mīnca. Ŗtia cć mama avea ac de cojocul petelor ŗi nici prin cap nu-i trecea sć se gīndeascć la faža de masć. Dar auzind-o cum se tīnguie fetižei i s-a fćcut milć de ea ŗi a devenit atentć la fiecare gest. “Poate cć dacć nu voi mai face pete mć va ierta" īŗi fćcu Mćriuca planul ŗi zīmbi sigurć pe ea. Masa se terminć fćrć nici un alt incident ŗi Mćriuca, dupć ce-ŗi ajutć mama sć strīngć masa ŗi sć spele vasele fugi iute īn camera ei dornicć sć audć ce-ŗi spuneau lucrurile ei. Cum deschise uŗa auzi rīsete ŗi larmć mare cam cum era la ŗcoalć, īn pauze. Pćpuŗile chicoteau īn colžul lor īn timp ce, de pe birou, caietele strigau cīt puteau:
- Ura, ura am scćpat de Mćriuca! Astćzi ŗi mīine ŗi poimīine e sćrbćtoare ŗi n-o sć scrie nimic ŗi-o sć fim libere!!!
Mćriuca s-a īncruntat pentru cć nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul lor e sć fie scrise ŗi n-ar trebui sć se poarte aŗa. “Eu scriu frumos ŗi-mi place la ŗcoalć" zise cu voce tare, aproape plīngīnd, Mćriuca.
- Ce folos dacć nu ai grijć de noi! ripostć caietul de aritmeticć. Mie mi-ai īndoit toate colžurile iar fratelui meu de citire i-ai pćtat foile cu cernealć. Crezi cć e suficient sć scrii frumos? Habar nu ai cīt de rću ne pare cīnd vedem cć nu-ži pasć cum arćtćm!
Mćriuca rćmase īn mijlocul camerei privindu-ŗi caietele īmprćŗtiate pe birou. Dintr-o datć īnželegea cć avea multe de pus la punct īn ceea ce o privea. Se īntreba īnsć miratć de ce abia azi, īn ziua de Crćciun, a putut sć īnželeagć limba obiectelor ŗi sć afle astfel cīt de multe greŗeli a fćcut fćrć sć vrea. “Sć fie oare o vrajć? O magie? Sć-mi fi adus azi noapte Moŗul ŗi darul de a īnželege ce spun lucrurile? Cred cć va trebui sć īntreb pe cineva mai mare." Dar, pīnć sć-ŗi ducć gīndul pīnć la capćt, Mćriuca adormi. Iar īngerul ei pćzitor, cel care īnfćptuise minunea, īŗi plecć aripile peste fetiža adormitć ŗi ii trimise un vis. Ŗi copila visć o noapte friguroasć de iarnć luminatć de o stea cum nu se mai vćzuse niciodatć. Vćzu īn vis ŗi staulul aprigului Crćciun ŗi ieslea cu pruncul sfīnt ŗi pćstorii cu feže blīnde ŗi darurile magilor. Auzi suspinul Mariei ŗi rugćciunea blīndului Iosif. Ŗi era visul acesta atīt de minunat īncīt o fericire fćrć seamćn puse stćpīnire pe sufletul ei micuž de copilaŗ. Cīnd se trezi din somn Mćriuca, toate lucrurile stćteau cuminži ŗi tćcute la locurile lor, dar fetiža ŗtia deja cć fiecare obiect are importanža lui. Mai ŗtia ŗi cć lucrurile trebuie respectate ŗi pćstrate cu grijć cćci ŗi ele sīnt asemenea fiinželor, daruri de la Dumnezeu. Iar visul minunat o īnvćžase cć ziua de Crćciun este o zi deosebitć īn care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar. Ŗi pentru ca bucuria zilei de Crćciun sć fie deplinć, din cer au īnceput sć cadć fulgi mari de zćpadć.

Turtita

poveste populara

Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina.
Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.
Dupa putin timp, baba scoase o turtita rotunjoara, rumena si frumoasa, si o puse pe fereastra sa se mai raceasca.
Turtita statu ce statu pe fereastra, apoi se rostogoli pe lavita, de acolo pe dusumea si de pe dusumea spre usa.
Cand ajunse la usa, turtita sari peste prag in tinda, apoi in curte. O porni spre poarta, de acolo pe drum, dupa care se rostogoli tot mai departe si mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i iesi in cale un iepure, care vru s-o manance. Dar turtita, fara teama, ii zise:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe ferestra sunt racita.
Iar apoi vrand sa para tare iscusita, mai zise:
Pe bunic l-am pacalit
De bunica am fugit
De tine-am sa fug in data
Iepuras fara de pata.
Si se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuandu-si drumul, numai ce-i iesi in cale un lup, cu o gura cat o sura, care vru sa o inghita. Turtita ii canta si lui cantecul ei, pe care il sfarsi zicand:
Geaba lupul casca gura
Fug de el ma dau de-a dura.
Cum se rostogolea ea prin padure, numai ce-i iesi in cale un urs, si acesta flamand nevoie mare! Dar turtita nici ca se sinchisi de dansul. Ii canta si ursului acelasi cantecel, pe care il incheie astfel:
Nu ma tem cat de putin
Caci fug si de Mos Martin.
Rostogolindu-se turtita mai departe, in cale ii aparu cumatra vulpe. Vicleana ii dadu binete si incepu s-o laude, spunandu-i ca e tare frumoasa si rumena.
Turtita se bucura ca a gasit pe cineva care sa o laude, asa ca se opri si-i canta si vulpii cantecelul ei, sfarsindu-l asa:
Si de nimeni nu imi pasa
Fug eu si de vulpe, lasa!
Vulpea ii lauda cantecul, dar o ruga sa nu plece, ci sa il mai cante o data, caci e batrana si nu a auzit bine. Ca sa fie mai aproape, vicleana o pofti sa se aseze pe botul ei.
Turtita, nebanuind nimic, facu intocmai.
Cantecul paru sa-i placa mult vulpitei, asa incat vru sa-l mai asculte si a treia oara, asa pentru ultima data. O ruga deci pe turtita sa i se aseze pe limba si sa cante acolo. Insa cum sari turtita pe limba vulpii, aceasta ...hap! o inghiti.

Povestea iepuraşului isteţ

 

            A fost odata ca niciodata o familie de iepuri, care traia in mijlocul unei păduri intunecoase. Familia era compusa din tatal Iepuroi, mama Iepuroaica si cei sase iepurasi mici. Iepurasii s-au nascut la inceputul primaverii, si pana n-au implinit trei saptamani (cand si-au deschis ochii), n-au plecat de langa mama lor. Chiar si dupa ce s-au nascut, cat timp erau foarte mici, nu ieseau aproape deloc din cuib. Dar crescīnd, au inceput sa iasa afara, sa se joace, cum se joaca toti copii. Toţi iepuraşii erau foarte jucăuşi, iar cel mai mic dintre ei era şi cel mai deştept dintre ei. De cīte ori jucau cīte un joc, el ieşea cīştigător.

Intr-o zi, tatal Iepuroi i-a chemat pe toti si le-a spus:

- Dragii mei iepurasi, trebuie sa va spun ca viata nu e chiar atata de simpla precum credeti voi. De exemplu, noi, animalele mai slabe, trebuie sa luptam pentru supravietuire. In pădurea asta ne pīndesc tot felul de pericole: odată, sunt vulpile cele şirete care vor sa ne prinda, apoi mai este batranul lup, care s-ar bucura sa prinda asa o prada gustoasa. Si, nu in ultimul rand, padurea e uneori calcata de vanatori, iar acestia sunt cei mai periculosi. Singura noastra arma este fuga. Trebuie sa fim atenti sa nu ne prinda nici unul din acesti dusmani ai nostri. Voi, ca si copii, nu trebuie pentru nimic in lume sa plecati de langa cuibul nostru si de langa mama voastra. Cat sunteti atata de mici, doar noi va putem apara.

- Da, au spus iepuraşii īn cor, aşa o să facem!

Dar, copii fiind, uneori se īndepărtau prea mult de cuib, iar mama lor era foarte īngrijorată pīnă reuşea să īi găsească. Īntr-o bună zi, inevitabilul s-a produs: iepuraşii tot  jucīndu-se, s-au depărtat de culcuşul lor, iar cīnd s-a lăsat seara, şi-au dat seama că nu mai ştiu drumul către casă. Noaptea se lăsa ameninţătoare peste pădurea cea īntunecoasă, desenīnd umbre ameninţătoare īn tufişuri.

Iepuraşii s-au speriat şi au īnceput să scīncească. Dar cel mic le-a spus celorlalţi:

- Nu trebuie să ne speriem, hai mai bine să căutăm un adăpost pentru noaptea aceasta, iar mīine dimineaţă, pe lumină, vom reuşi să găsim drumul spre casă. Mai ales că mama şi tata ne vor căuta. Zis şi făcut: micuţii iepuraşi şi-au căutat un tufiş mai des şi s-au īnghesuit unul īn altul, să se īncălzească, căci īncepuse să se cam lase cu frig... Au găsit un tufiş īn care au īngrămădit paie, crenguţe, frunze uscate şi au făcut un culcuş pentru noapte.

Noaptea a trecut cam greu... Iepuraşii, care din fire sunt sperioşi, se trezeau cīnd auzeau vreun zgomot suspect. Dar era doar vīntul care mişca crengile copacilor.

Cīnd a venit dimineaţa, iepuraşii au īnceput să caute drumul către casă. Mergīnd ei prin pădure au auzit la un moment dat o mişcare īn faţă, pe cărare. Iepuraşii au inceput să strige:"Tată! Tată!", dar cel mic le-a făcut semn să tacă. şi să se ascundă. El ştia că pădurea este uneori periculoasă. 

Īntr-adevăr, pe potecă venea un lup. Lupul era foarte bătrīn, dar cu toate acestea, a văzut mişcarea de pe cărare şi, din două mişcări, i-a ajuns din urmă pe iepuraşi.

- Ha, ha, uite cu ce prīnz gustos m-am ales pe ziua de azi, a zis lupul, lingīndu-se pe bot. 

- Uşurel, domnule Lup, nu vă grăbiţi, vă rog, zise iepuraşul cel mic, fără pic de emoţie īn glas. Ne-am ascuns īn tufiş pentru că acum un minut au trecut pe această cărare un grup de vīnători care vă căutau chiar pe Dumneavoastră. Eu zic să renunţati la prīnzul cel gustos şi să o fugiţi să vă ascundeţi, pīnă nu e prea tīrziu.

- Īţi mulţumesc tinere, şi īţi rămīn dator, zise lupul zbughind-o la fugă printre copaci .

- Cu mare plăcere, murmură micul iepuraş, īn rīsetele batjocoritoare ale fraţilor săi.

Şi aşa iepuraşii scăpară de lupul cel rău. Īntr-un tīrziu, osteniţi, au ajuns acasă, unde au fost īntīmpinaţi de părinţii lor care īi căutaseră ingrijoraţi toată noaptea. Bucuria revederii a fost mare, iar iepuraşii au promis că nu se vor mai īndepărta de casă.

                                                    -sfīrşit-

Grigore Alexandrescu
Toporul şi pădurea

Minuni īn vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămāne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Īntāmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrān pe care īl cinstesc
Şi care īmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Īntr-o pădure veche, īn ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, īnsă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se īncep toate: vremea desăvārşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mānă
Īncepu să sluţească pădurea cea bătrānă.

Tufani, palteni, ghindarii se īngroziră foarte:
"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Īncepură să zică, toporul e aproape!
Īn fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"

- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Aşa fiţi īn pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decāt să ostenească."

Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări īndelungate,
Dānd īn dreapta şi-n stānga, cu puţină sporire,
Ţăranul se īntoarse fără de izbutire.

Dar cānd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă īntāmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Īmi pare că arată
Că īn fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pămāntean de-ai nostri, o rudă sau un frate.
Grigore Alexandrescu
Uliul şi găinile

Ion prinse un uliu şi, ducāndu-l acasă,
Īl legă cu o sfoară,
Lāngă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gāşte īntāi se īngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Īncepură să vie cāt colea să-l privească,
Īncă şi să-i vorbească.

Uliul cu blāndeţe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar īi pare rău foarte căci el īnsuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă īnsă că dacă dumnealor
Īi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte

- Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte -
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Īncă din īnălţime, el le va da de ştire,
Cānd asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, māine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia īl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se īntoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă cāte vrei.

"Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti."

- "O! eu ştiu foarte bine cuvāntul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar cānd mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum īnsă sunt slobod şi vă vorbesc de sus".

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Cānd sunt nenorociţi.
      Era odata intr-un sat doi frati si amandoi erau insurati. Cel mare era harnic, grijuliu si chiabur, pentru ca unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iara cel mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc si norocul de dansul, caci era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi, s-apoi mai avea si o multime de copii! Nevasta acestui sarac era muncitoare si buna la inima, iar a celui bogat era pestrita la mate si foarte zgarcita. Vorba veche: Tot un bou s-o belea. Fratele cel sarac- sarac sa fie de pacate!- tot avea si el o pereche de boi, dar colea: porumb la par, tineri, nalti la trup, tantosi la coarne, amandoi cudalbi, tintati in frunte, ciolanosi si grasi, cum sunt numai buni de injugat la car, de iesit cu dansii in lume si de facut treaba. Dar plug, grapa, teleaga, sanie, car, tanjala, carceie, coasa, hreapca, tapoi, grebla si cate alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar, nici ca se aflau la casa acestui om nesocotit. Si cand avea trebuinta de asemenea lucruri, totdeauna supara pe altii, iara mai ales pe frate-sau care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori facea zile fripte barbatului, ca sa-l poata descotorosi odata de frate-sau. Ea zicea adeseori:
      - Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate.
      - Apoi da, mai nevasta, sangele apa nu se face. Daca nu l-oi ajuta eu, cine sa-l ajute?
      Nevasta, nemaiavand incotro, tacea si inghitea noduri. Toate ca toate, dar carul sau era de haimana. Nu treceau doua-trei zile la mijloc, si se trezea la usa cu Danila, cumnatu-sau, cerand sa-i imprumute carul: ba sa-si aduca lemne din padure, ba faina de la moara, ba capiti din tarina, ba multe de toate.
       - Mai, frate-zise intr-o zi cel mare, astuilalt- mi-i lehamite de fratia noastra!…Tu ai boi, de ce nu-ti inchipuiesti s-un car? Al meu l-ai harbuit de tot. Hodorog! incolo, hodorog ! pe dincolo: carul se strica. S-apoi, stii vorba aceea: da-ti popa pintenii si bate iapa cu calcaiele.
      - Apoi da, frate- zise astalalt, scarpinandu-se in cap- ce sa fac?
      - Ce sa faci? Sa te invat eu: boii tai sunt mari si frumosi; ia-i si du-i la iarmaroc, vande-i si cumpara-ti alti mai mici si mai ieftini, iar cu restul de bani cumpara-ti si un car si iaca te-ai facut gospodar.
      - Ia, stii ca nu m-ai invatat rau? Asa am sa fac.
      Zicand aceste, se duce la dansul acasa, isi lua boii de funie si porneste la cu ei spre targ. Dar, cum am spus, omul nostru era un om dintre aceia caruia-i mancau cainii din traista, si toate treburile cate le facea, le facea pe dos. Targul era cam departe si iarmarocul pe sfarsite. Dar cine poate sta impotriva lui Danila Prepeleac? Ca asa ii era porecla, pentru ca atata odor avea si el pe langa, facut de mana lui. El tufleste cusma pe cap, o indeasa pe urechi si habar n-are:
      Nici nu-i pasa de Nastasa, de Nichita..nici atata.
       Mergand el cu Duman si Talasman ai sai, inainte spre iarmaroc, tocmai pe cand suia un deal lung, alt om venea dinspre targ cu un car nou, ce si-l cumparase chiar atunci si pe care-l tragea cu mainile singur, la vale cu propele si la deal cu opintele.
      - Stai, prietene, zise Danila cu boii, care tot smuceau din funie, vazad troscotul cel fraged si mandru de pe langa drum. Stai putin cu carul c-am sa-ti spun ceva.
      - Eu as sta, dar nu prea vrea el sa stea. Dar ce ai sa-mi spui?
      - Carul dumitale parca merge singur.
      - D-apoi…mai singur, nu-l vezi?
      - Prietene, stii una?
      - Stiu, daca mi-i spune.
      - Hai sa facem treampa: da-mi carul si na-ti boii. Nu vreau sa le mai port grija-n spate: ba fan, ba ocol, ba nu-i manance lupii, ba multe toate cele…Oi fi eu vrednic sa trag un car, mai ales daca merge singur.
      - Suguiesti, mai omule, ori ti-i intr-adins?
      - Ba nu suguiesc, zise Danila.
      Apoi dar te vad ca esti bun mehenghi…zise cel cu carul; m-ai gasit intr-un chef bun; hai noroc, sa dea Dumnezeu! Sa-ti aibi parte parte de car si eu de boi!
Apoi da carul, isi ia boii, pleaca pe costisa intr-o parte spre padure si se ca mai duce. Instalat, adica Danila, zice in gandul sau:
       "Taci ca-i cu bughe, l-am potcovit bine…De nu cumva s-ar razgandi;dar parca nu era tigan sa-ntoarca."
       Apoi isi ia si el carul si porneste tot la vale inapoi spre casa.
      - Aho! Car nebun, aho! Cand te-oi incarca zdravan cu saci de la moara, ori cu fan din tarina, atunci sa mergi asa!
      Si cat pe ce, sa nu-l ieie carul inainte.
      Dar de la o vreme valea s-a sfarsit si s-a inceput un deal. Cand sa-l suie la deal, suie-l daca poti…Harti! incolo, scarti! incolo, parti! incolo, carul se da inapoi.
      "Na! car mi-a trebuit, car am gasit!"
      Apoi cu mare greu hartoieste carul intr-o parte, il opreste in loc, se pune pe protap si se asterne pe ganduri.
      "Ma! asta-inca-i una! De-oi fi eu Danila Prepeleac, am prapadit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am gasit o caruta…
      Ba e Prepeleac, ba nu-i el…" Cand iaca un om trecea iute spre targ, c-o capra de vanzare.
       -Prietene-zise Danila-nu mi-i da capra aceea, sa-ti dau carul ista?
      - Apoi… da…capra mea nu-i de cele saritoare si-i buna de lapte.
      - Ce mai la deal, la vale;buna ne-buna, na-ti carul si da-mi-o!
      Cela nu mai pune de pricina: da capra si ia carul. Apoi astepta pana vin alta care de-l leaga dinapoia lor si se duce in treaba lui spre casa, lasand pe Danila gura-casca tot pe loc.
       "Bun, zise Prepeleac. Ia pe ista cu capra stiu ca bine l-am boit…"
       Ia apoi si el capra si porneste iar spre targ. Dar capra tot capra: se smuceste in toate partile, incat ii era acum lehamite de dansa.
       "De-as ajunge mai degraba in targ-zise Prepeleac- sa scap de raia ista."
       Si mergand el mai departe, iaca se intalneste c-un om ce venea de la targ c-o gasca in brate.
       -Bun intalnisul, om bun, zise Danila.
       -Cu bine sa dea Dumnezeu!
      - Nu vrei sa facem schimb, sa-ti dau capra asta si sa-mi dai gasca?
      - N-ai nimerit-o, ca-i nu-i gasca, ci-i gansac: l-am cumparat de samanta.
      - Da, da-mi-l, da-mi-l! ca-ti dau si eu o samanta buna…
      - De mi-i da ceva ceva adaos, poate sa ti-l dau; iara de nu norocul gastelor deacasa, ca are sa faca un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!
      In sfarsit, dur la deal, dur la vale, unul mai da, altul mai lasa si Prepeleac marita capra! Apoi infasca gansacul si pleca tot inainte spre targ. Cand ajunse la targ, gansacul dorit de gaste, tipa cat il tinea gura: ga, ga, ga!
       "Na! c-am scapat de dracul, si-am dat peste tata-sau: aista ma asurzeste. Las ca te insor si pe tine acus, mai buclucasule."
       Si trecand pe langa un negustor cu pungi de vanzare, da gansacul pe o punga de cele cu talger si cu baierile lungi, de pus la gat. Ia el punga, o suceste, o invarteste s-apoi zice:
       "Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o! dintr-o pareche de boi, de-a mai mare dragul sa te uiti la ei, am ramas c-o punga goala. Mai, mai, mai,! Doar stiu ca nu mi-i acum intaiasi data sa merg la drum; dar parca mi-a luat dracul mintile."
       Mai sede el cat sede, de casca gura prin targ s-apoi isi ia talpasita spre casa. Si ajungand in sat, se duce drept la frate-sau, ca sa-i aduca bucurie.
      - Bine v-am gasit, badita!
      - Bine ai venit, frate Danila. Da mult ai mai zabovit la targ!
      - Apoi da, badita, m-am pornit cu graba si m-am intalnit cu zabava.
      - Ei , ce veste ne mai aduci de pe la targ?
      - Ia, nu prea buna! Bietii boisorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
      - Vro dihanie a dat peste dansii, ori ti i-a furat cineva?
      - Ba i-am dat eu singur, cu mana mea, badita.
      Apoi spuse din capat toata intamplarea, pe unde a fost si ce a patit, iar la urma urmelor zise:
      - S-apoi ce mai atata vorba lunga, dintr-o pereche de boi, m-am ales c-o punga,s-apoi si asta pute a pustiu, badita draga.
      - Ma, da drept sa-ti spun, ca mare natarau mai esti!
      - Apoi, da, badita, pan-aici toate au fost cum au fost, da de acum am prins eu la minte…numai ce folos?
      Cand e minte,
      Nu-i ce vinde;
      Cand e branza.
      Nu-i barbanta.
       Iaca iti dau si dumitale punga asta, ca eu n-am ce face cu dansa. Si te mai rog, de toti dumnezeii, sa-mi imprumuti macar o data carul cu boii, s-aduc niste lemne din padure la nevasta si la copii, ca n-au scanteie de foc in vatra, sarmanii! S-apoi ce a da Dumnezeu, cred ca nu te-oi mai supara.
      - Ptiu1 ma! zise frate-sau, dupa ce l-a lasat sa sfarseasca. Se vede ca Dumnezeu a umplut lumea asta cu cea putut. Iaca-ti mai dau odata carul, dar asta ti-a fi cea de pe urma.
      Lui Danila atata i-a trebuit. Ia carul cu boii fratine-sau si porneste. Cum ajunge in padure, chiteste un copac care era mai mare si trage carul langa el. Si fara sa dejuge boii, incepe a taia copacul, ca sa cada in car deodata. Trebi de a lui Danila Prepeleac!…Bocaneste el cat bocaneste, cand prrr! Cade copacul peste car de-l sfarma si peste boi de-i omoara!
      - Na! ca facui pacostea si ratine-meu! Ei, ei, acum ce-i de facut?…Eu cred ca ce-I bine nu-i rau: Danila face, Danila trebuie sa desfaca. Ma duc sa vad n-oi putea smomi pe frate-meu, sa-mi imprumute si iapa, sa fug apoi cu ea in lume, iar copiii si nevasta sa-I las in stirea Celui de sus."
       Asa zicand porneste si mergand prin padure, s-a ratacit. Dupa multa truda si buimaceala, in loc sa iasa la drum, da de un helesteu si vazand niste lisite pe apa, zvarrr! cu toporul intr-insele, cu chip sa ucida vro una si s-o duca peschis fratine-sau. Dar lisitele nefiind chioare, nici moarte, au zburat.
       "Ma!… ca rau mi-a mai mers astazi! Ce zi pocita! Se vede ca mi-a luat cineva din urma."
       Apoi da din umeri si porneste. Mai merge el cat mai merge, pana ce cu mare greu gaseste drumul. Apoi o ia la papuc si hai! hai! hai! ajunge in sat la frate-sau si pe loc carpeste o minciuna, care se potrivea ca nuca-n perete.
      - Frate, mai fa-mi bine si cu iapa, sa man boii de calare! In padure a plouat grozav si s-a facut o mazga s-un ghetus, de nu te mai poti de fel tine pe picioare.
      - Ma! zice frate-sau- se vede ca tu ai fost bun de calugarit iar nu de trait in lume, sa necajesti oamenii si sa chinuiesti nevasta si copiii. Haiti! Lipsesti dinaintea mea si du-te unde a dus surdu roata si mutul iapa, ca sa nu mai aud de numele tau!
      Iapa! Las pe Danila, ca stie el unde a duce-o: sa-ti ieie iertaciune de la boi si ziua buna de la car. Apoi iese pe usa pune mana pe iapa si pe-o secure si tunde-o! Cand se trezeste frate-sau: ie iapa daca ai de unde! Prepeleac era tocmai la helesteul din padure sa caute toporul. Aici ii tazni in cap lui Danila ca el ar fi bun de calugar, dupa vorbele fratine-sau.
      - Am sa durez o manastire pe pajistea asta, de are sa se duca vestea in lume, zise el.
      Si deodata se si apuca. Face mai intai o cruce s-o infige in pamant, de insamna locul. Apoi se duce prin padure si incepe a chiti copacii trebuietori: ista-i bun de amanare, cela de talpi, ista de grizi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toaca. Si tot asa dondanind el din gura, iaca se trezeste dinaintea lui c-un drac, ce iesise din iaz.
      - Ce vrei sa faci aici, mai omule?
      - Da nu vezi?
      - Stai, ma, nu te apuca de nazbatii,iazul, locul si padurea de pe aici sunt ale noastre.
      - Poate-i zice ca si ratele de pe apa sunt ale voastre si topurul meu din fundul iazului. V-oi invata eu sa puneti stapanire pe lucrurile din lume, cornoratilor!
      Dracul neavand ce-i face, hustiuluc! in iaz is da de stire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu naravul dracului. Ce sa faca dracii? Se sfatuiesc intre dansii si Scraoschi, capetenia dracilor, gaseste o cale sa trimeata pe unul dintre ei c-un burduf de bivol plin cu bani, sa-l puie pusnicului Danila, ca sa-l poata matura de acolo.
      - Na-ti, ma, banii!-zise dracul trimes- si sa te carabanesti de aici, ca de nu, e rau de tine!
      Prepeleac se uita la cruce, se uita la drac si la bani…da din umeri,s-apoi zice:
      - Aveti noroc, spurcatilor, ca-mi sunt mai dragi banii decat pusnicia, ca v-as arata eu voua!
      Dracul raspunde:
      - Nu te pune in poarta, mai omule, cu imparatul iadului; ci mai bine ia-ti banisorii si cauta-ti de nevoi.
      Apoi lasa banii si se intoarna in helesteu, unde gaseste pe Scaraoschi tare mahnit pantru pierderea unei comori asa de mari, cu care ar fi putut dobandi o multime de suflete.
       Prepeleac in acest timp se chitea cum ar face sa vada banii acasa la dansul.
       -Bun, zise Danila. Nici asta nu se ia din drum. Tot manastiri sa croiesti, daca vrei sa te bage dracii in seama, sa-ti vie cu bani de-a gata la picioare si sa te face putred de bogat.
       Pe cand se ingrijea el cum sa duca banii acasa, iaca un alt drac din iaz i se infatoseaza inainte, zicandu-i:
       -Mai omule! Stapanul meu s-a razgandit; el vrea mai intai sa ne cercm puterire, s-apoi sa iei banii.
       "Ia acu-i acu" zise Prepeleac in gandul sau, oftand.
       Dar este o vorba: Tot bogatul minteos si tanarul frumos. Danila mai prinsese acum la minte.
      - Puterile? Ei, cum si-n ce fel?
      - Iata cum:dintru- ntai si dintru-ntai, care dintre noi amandoi va lua iapa ta in spinare si va inconjura iazul de trei ori, fara s-o puie jos si sa rasufle, ai aceluia sa fie banii!
      Si cum zice, si umbla dracul iapa in carca si intr-o clipa inconjura iazul de trei ori. Prepeleac, vazand atata putere din partea dracului, nu-i prea veni la socotela, dar tot isi tinu firea si zise:
      - Mai Michiduta, doar eu te credeam mai tare dacat esti. Asa-i ca tu ai luat iapa in spate? Insa eu ti-oi lua-o numai intre picioare.
      Si indata se si azvarle pe iapa si inconjura iazul de trei ori fara sa rasufle. Dracul atunci se mira mult de asta si, neavand ce mai zice, iscodi alta:
      - Acum sa ne intrecem din fuga, zise el.
      - Mai Michiduta! da cu mine ti-ai gasit ca poti tu sa te intreci la fuga?
      - Vina incoace, sa-ti arat eu cu cine!
      Apoi merge impreuna cu dracul in niste porumbei, unde vede un iepure dormind si i-l arata.
      -Vezi tu pe cineva ghemuit jos si mititel?
      -Vad.
      -Acela-i copilul meu cel mic. Atine-te! Si cand l-oi trezi eu din somn, sa te iei dupa dansul. S-odata si striga:u! ta! na! na! na!…
      Atunci iepurere sare, si dracul dupa el. Fug ei cat fug si de la o vreme dracul ii pierde urma iepurelui. Pana acum toti radeau de Prepeleac, dar acum a ajuns sa rada si el de dracul. Pe cand Danila se tinea cu mana de inima, razand de prostia dracului, iaca si acesta se inturna gafuind.
      -Ma! da sprinten si sprintaroi copil mai ai, drept sa-ti spun! Cand aproape-aproape sa pun mana pe el, i-am piedut urma si sa te duci, duluta!
      -Samana tatane-sau, sireicanul, zise Danila. Ei, mai ai pofta sa te-ntreci si cu mine?
      -Ba mai pune-ti pofta-n cui! Mai bine sa ne intrecem din tranta.
      -Din tranta? Doar de ti-i greu de viata. Ma! Tot am auzit din batrani ca dracii nu-s prosti; d-apoi cum vad eu, tu numai nu te dai in gropi, de prost ce esti. Asculta! Eu am un unchi batran de 999 de ani si 54 de saptamani, si de-l vei putea tranti pe dnsul, atunci sa te intreci si cu mine, dar cred ca ti-a da de nas!
       Zicand acestea, porneste inainte si face semn dracului cu man sa vie dupa el. In fundul padurii sub niste stanci, se afla o bizuine de ursi, peste care daduse Prepeleac, umbland cateodata, ca pusnic ce se gasea, dupa vlastari salbatice si dupa zmeura. Ajungand ei aproape, Danila zise:
       -Iaca lacasul unchiului meu. Intra inlauntru; ai sa-l gasesti dormind in cenusa, cu nasul in taciuni. De vorbit nu poate vorbi, ca maselele si dintii i-au cazut mai bine de o mie de ani…
       Dracul, cand n-are ce face, stiti ce face…Intra inlauntru si incepe a-si purta codita cea barligata pe la nasul unchesului. Atata i-a trebuit lui mos Ursila si apoi las pe dansul! Deodata sare manios din barlog, hat! dracul subsuaora si-l strange cu atata putere, de era bietul drac sa-si deie sufletul si ochii i-au iesit din cap cepele de mari.
       -Na! nu cauti s-o gasesti, zise Danila, care privea de departe valmasagul acesta si se strica de ras.
       Dar nu stiu ce face dracul, ca face el ce face si cu mare greu scapa din labele lui mos Ursila. Danila cum vede pe drac scapat teafar, se face ca-l scoate.
       -Ia las, mai omule, las! nu-ti mai face obraz. Daca ai stiut ca ai un bunic asa de grobian, pentru ce m-ai indemnat sa ma lupt cu el?
       -Da ce? Nu ti-a placut? Hai si cu mine!
       -Cu tine si numai cu tine m-oi intrece din chiuit; si care a chiui mai tare, acela sa ieie banii.
       "Bun!…zise Danila, in gand. Las ca te-oi chiui eu."
       -Mai Michiduta! ia chiuie tu intai, sa aud cum chiui.
       Atunci dracul se craceste c-un picior la asfintit si cu unul la rasarit; s-apuca zdravan cu mainile de portile ceriului, casca o gura cat o sura si cand chiuie o data, se cutremura pamantul, vaile rasuna, marile clocotesc si pesti din ele se sparie; dracii ies din iaz cata frunza si iarba! Si oleaca numai de nu s-a rasipit bolta cerului. Danila inca sedea calare pe burduful cu bani si tinandu-si firea zise:
       -Ma! sa numai asa de tare poti chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie odata!
       Dracul mai chiuie si mai grozav.
       -Tot nu te-am auzit. Inca odata.
       Dracul chiuie si a treia oara, asa de tare, de credeai ca s-a rupt ceva intr-insul.
       -Acum nu te-am auzit nici atata…Asa-i c-a venit si randul meu?
       -Mai asa!
       -Mai Michiduta! cand oi chiui eu, ai sa asurzesti s-au sa-ti sara creierii din cap. Inteles-ai tu? Insa eu iti priesc bine, daca-i vrea sa ma asculti.
       -In ce fel?
       -Ia sa-ti legi ochii si urechile c-un stergar, daca mai vrei sa mai traiesti.
       -Leaga-mi ce stii si ce nu stii, numai sa nu mor!
       Atunci Danila lega strans c-un stergar gros de calti ochii si urechile dracului, ca la "baba-oarba"; apoi ia o drughineata groasa de stejar in mana, caci cat era de pusnic Danila, tot mai mult se bizuia in drugheneata decat in sfanta cruce, si pac! la tampla dracului cea dreapta, una!
       -A…leu! destul! Nu mai chiui.
       -Ba, nu! Stai, Sarsaila, tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! si la stanga, una.
       -Va…leu, destul!
       -Ba nu-i destul. Si-i mai trage si-n numele tatalui, una.
       -A…leu! striga dracul ingrozitor. Si cu ochii legati cum era, vaicarindu-se grozav si zvarcolindu-se ca sarpele, se arunca in iaz, spunandu-i lui Scaraoschi cele intamplate si ca nu e de glumit cu vrajitorul acesta.
       Danila insa ofta din greu langa burduful de bani si se tot framanta cu gandul ce-i de facut? Cand iaca al treilea drac i se infatoseaza inainte cu un buzdugan strajnic de mare in mana, pe care il tranteste la pamant si zice:
       -Mai omule, ia acum sa te vad. Cine a azvarli buzduganul ista mai tare in sus, ai aceluia sa fie banii.
       "Na Danila- zise el in gandul sau - asa-i c-ai sfeclit-o?"
       Dar vorba aceea: Nevoia invata pe caraus.
       -Ia azvarle-l tu intai, mai dracule!
       Atunci dracul ia buzduganul de coada, si cand il zvarle se suie asa de tare, de nu se mai vede si abia dupa trei zile si trei nopti, cazand jos cu mare stasnicie, s-a cufundat in fundul pamantului de s-au zguduit temeliile lumii.
       -Ia zvarle-l si tu acum, zise dracul ingamfat.
       -L-oi azvarli eu, nu te necaji, dar scote-l mai intai la fata pamantului, cum a fost si la tine. Dracul asculta si-l scoate.
       -Haiti! mai rapede, mai rapede, ca n-am timp de asteptat.
       -Mai ingaduieste putin,tartarule, ca nu te trag copiii de poale.
       Dracul ingaduie, caci n-are incotro.
       Nu trecu mult si ziua se calatori. Ceriul era limpede si luceferii scipitori radeau la stele, iara luna scotand capul de dupa dealuri, se legana in vazduh, luminand pamantul.
       -Da nu-l mai azvarli, mai omule?
       -Ba am sa-l zvarl de acum, dar iti spun inainte sa te stergi pe bot despre dansul.
       -De ce?
       -Iaca de ce: vezi tu colo in luna niste pete?
       -Le vad.
       -Acolo-s fratii mei din cea lume. Si, Doamne, mare nevoie mai au de fier, pentru potcovit caii. Uita-te bine si vezi cum imi fac semn cu mana, sa le mdau buzduganul ista. S-odata puse mana pe dansul.
       -Stai, nepriceputule, ca buzduganul ista il avem lasat mostenire de stamosul nostru si nu-l putem da nici pentru toata lumea. Si odata-i smuceste buzduganul din mana si fuga cu el in iaz, spunandu-i lui Scaraoschi ce era sa pateasca cu buzduganul. Atunci Scaraoschi, ingrijit si manios grozav, chema inaintea sa toata dracimea si batu din picior, strigand:
       -Acum in clipa sa se aleaga unul dintre voi care sa mearga si sa afuriseasca pe acel proclet si vrajmas cumplit.
       Pe loc si vine unul inaintea sa, tremurand.
       -Sa traiti, marsevia voastra! Eu ma duc sa indeplinesc nelegiuita voastra porunca.
       -Mergi! Si daca-i fi mester si-i izbuti, sa stii c-am sa te fac mai mare.
       Atunci dracul porneste c-o falca-n cer si una in pamant, si intr-o clipa si ajunge la pusnicul Danila.
       -Mai omule, zise dracul. Tu cu smecheriile tale ai turbat toata dracimea, da acus am sa te var si eu in toate grozile mortii. Hai sa ne blestemam, si care dintre noi amandoi a fi mai mester, acela sa ieie banii.
       S-odata si-ncepe dracul a boscorodi din gura si a descanta ca nu stiu ce face, de-i poceste lui Danila un ochi din cap. Saracul Prepeleac! Se vede ca i-a fost scris, tot el sa rasplateasca si pacatele iepei fratine-sau, ale caprei, ale gansacului logodit si ale boilor ucisi in padure. Pesemne blestemul gastelor vaduvite l-au ajuns, sarmanul!
       Doamne! Multe mai are de patimit un pustnic adevarat, cand se departeaza de poftele lumesti si se gandeste la fapte bune!…Prepeleac pustnicul se stricase de tot acum cu dracul…S-apoi ce este mai gingas decat ochiul? Danila crapa de durere, dar oricat il durea de tareel tot isi tinu inima cu dintii,si zise:
       -Nu ma sperii tu cu de-alde aceste, demon spurcat ce esti. Am sa te fac sa-ti musti mainile si ma pomenesti in toata viata ta!
       -Da, da, nu mai dondani atata din gura, si blesteama si tu acum, sa te vad cat de mester esti.
       -Ai sa iei burduful cu banii in spate si-ai sa mergi la casa mea, ca blestemurile parintesri nu-s la mine. Inteles-ai?
       Si cum zice, incaleca si Danila pe burduf, iara dracu-i umfla in spate si zboara iute ca gandul, taman la casa lui Danila Prepeleac.
       Copiii si nevasta lui, cand au vazut un bivol zburand pe sus, au rupt-o la fuga, inspaimantati. Danila insa a inceput a-i striga pe nume si ei cunoscand glasul lui, s-au oprit.
       -Dragii tatei, baieti! Ia veniti incoace si aduceti cu voi si blestemurile parintesti: ragila si pieptenii de pieptanat calti!
       Baietii incep a curge toti, care dincotro, cu blestemurile parintesti in mana. Ii venise acum si lui Danila apa la moara.
       -Puneti mana, copii, pe jupanul ista, si incepeti a-l blestema cum iti sti si voi mai bine, ca sa-i placa si dumisale.
       Atunci, lasa pe copii, ca si dracul fuge de dansii. Au tabarat cu toti pe dansul si l-au schingiuit dupa placul lui Danila. Si-a inceput dracul a tipa cat il tinea gura; si scapand cu mare greu din mainile lor, harscait si stalcit cum era, a lasat si bani si tot, si sa-a dus pe urlati, dupa ceilalti.
       Iara Danila Prepeleac, nemaifiind suparat de nimeni si scapand acum deasupra nevoii, a mancat si a baut si s-a desfatat pana la adanci batranete, vazandu-si pe fiii fiilor sai imprejurul mesei sale.
 

        Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o moara un asin si un motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tanar nu-i ramase decat motanul.

        Mezinul nu se putea consola cu atat de putin.

        - Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi mananc motanul si imi fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame.

        Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate si intelepciune:

        - Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche de cizme, sa pot porni printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu partea de mostenire, asa precum ti de pare.

        Cand isi vazu dorinta indeplinita , motanul isi trase cu multa barbatie cizmele si, luandu-si sacul in spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri. Isi puse in sac tarate si laptuci si se intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se infrupte din ce era acolo.

        Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic de mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i vorbeasca. Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o plecaciune adanca si ii vorbi:

         - Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe stapanul sau) m-a insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa.

        - Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere.

        Altadata, motanul se ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru, tragand baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele. Acesta primi cu placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului.

        Si mereu tot asa, timp de vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea stapanului sau.

        Intr-o zi, afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa fiinta din cate s-au vazut vreodata, si-i spuse stapanului sau:

        - Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi in rau, la locul pe care ti-l voi arata, si dupa aceea … las’ pe mine!

        Marchizul de Carabas facuse tocmai cum il invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile. Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in caleasca si motanul se porni sa strige cat il tinea gura:

        - Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca!

        La strigatele acestea, regele scose capul pe fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse de atatea ori vanat in dar, porunci garzii sa alerge degraba in ajutorul marchizului de Carabas.

        In timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din rau, motanul se apropie de caleasca si spuse regelui:

        - Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan).

        Regele porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase vesminte pentru marchizul de Carabas.

        Regele ii arata marchizului toata prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai ii fusesera daruite, ii veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi.

        Regele dori sa faca plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala si continua drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda.

        Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp:

        - Oameni buni, daca nu veti spune ca pasunea pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai si amar de voi.

        Regele intreba pe tarani a cui era pasunea cosita.

        - A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le bagase frica in oase.

        - Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas.

        - Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse marchizul.

        Regele, care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt granele pe le vede inaintea ochilor.

        - Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din nou.

        Motanul, care mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor celor intalniti in cale, iar regele se minuna de averile nenumarate ale marchizului de Carabas.

        Ajunse, in cele din urma, in fata unui castel frumos, ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde trecuse regele pana atunci.

        Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva despre ce era in stare capcaunul, ceru sa-i vorbeasca.

        El ii spuse:

        - Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o plecaciune.

        Capcaunul il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun.

        - Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu, de pilda, sau intr-un elefant, vorbi motanul.

        - Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge, ma voi preface pe loc intr-un leu.

        Motanul fu atat de inspaimantat la vederea leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il vazu pe capcaun reluandu-si intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse.

        - Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici animale, de exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede.

        - Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea.

        Si capcaunul se prefacu pe data intr-un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se azvarli asupra lui si-l inghiti.

        Intre timp, regele, zarind frumosul castel al capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul calestii, ii sari inainte.

        - Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.

        - Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama regele.

        Marchizul oferi bratul tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde gasira masa imbelsugata pentru ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai.

        Regele, incantat de calitatile marchizului, ii spuse acestuia:

        - As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz.

        Marchizul accepta onoarea acordata de rege si, in aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse mare dregator, nu mai prindea soareci decat pentru propria lui placere.


   A fost o data un imparat, care avea trei fete pe care le iubea foarte mult. Mai ales de cand i-a murit sotia, se ocupa mult de educatia fetelor si le indelpinea orice dorinta.
   Le-a cumparat fetelor cele mai frumoase rochii, cele mai scumpe bijuterii si cele mai minunate carti. La randul lor fetele il indrageau nespus pe tatal lor.
   Intr-o zi imparatul a intrebat-o pe fata cea mare, cat de mult il iubeste.
   -Te iubesc ca mierea. -raspunse fata.
   Tatal a fost multumit de raspuns si a intrebat-o si pe fata cea mijlocie.
   -Eu te iubesc ca zaharul. -raspunse aceasta.
   Imparatul era de-a dreptul induiosat de atata iubire.
   Atunci a intrebat-o pe fata cea mica:
   -Si tu fetito, cat de mult ma iubesti?
   -Eu te iubesc ca sarea in bucate, tata -raspunse mezina.
   Surorile ei au inceput sa rada de ea si imparatul s-a infuriat.
   -Ce fel de raspuns este acesta. Sa pleci din casa mea!
   Fata nu a fost lasata sa dea nici o explicatie si a fost alungata. Surorile si-au batut joc de prostia ei si s-au bucurat ca pleaca, fiindca tot nu prea o aveau la inima. Mezina s-a imbracat in niste haine simple si a plecat mahnita, cu lacrimi in ochi.
   Dupa o cale lunga a ajuns la palatul unui alt imparat si s-a angajat servitoare. Era atat de harnica si de priceputa, incat toata lumea a ajuns sa o indrageasca. Stia sa pregateasca bucate alese si facea curatenie luna. Imparateasa a auzit de servitoarea cea isteata si a chemat-o la dansa. Dupa ce au vorbit ele putin, au devenit nedespartite. Fata nu mai trebuia sa munceasca la bucatarie, statea numai cu imparateasa, brodand sau pictand si tot ceea ce facea era neasemuit de frumos.
   Imparatul a trebuit sa plece la razboi, luandu-l cu el si pe fiul sau. Printul a fost ranit, iar imparatul si imparateasa erau foarte necajiti. Imparateasa nu s-a miscat zi si noapte de langa patul bolnavului, iar fata de imparat statea si ea cu dansii. L-a ingrijit foarte bine pe baiat, simpla atingere a mainii sale delicate alina orice durere.
   Cand s-a inzdravenit, printul a mers la imparateasa si i-a spus ca vrea sa se insoare. Imparateasa s-a bucurat si l-a intrebat daca vrea sa se insoare cu cine anume. Printul i-a spus ca vrea sa se insoare cu servitoarea care l-a ingrijit cand era bolnav, ca alta fata mai frumoasa si mai cuminte nu cunoaste. Imparateasa la inceput nu a fost de acord, vrand pentru fiul sau o mireasa de sange nobil, dar pana la urma printul a convins-o. Impreuna nu le-a fost greu sa-l convinga si pe imparat si au si fixat data nuntii.
   Tanara mireasa i-a rugat pe viitorii socri sa-l invite si pe un anume imparat, dar nu a marturisit ca acesta este tatal ei. A venit si ziua mult asteptata a cununiei. Fata a pregatit separat bucatile pentru tatal sau si a dat porunca unui slujitor sa i le duca personal si nu cumva sa ajunga din greseala la vreun alt oaspete.
   Imparatul de cum a sosit s-a tot uitat la frumoasa mireasa si i se strangea inima gandindu-se ce mult seamana cu fata lui, pe care nu a mai vazut-o de foarte mult timp.
   Cand au aparut pe masa bucatele imbietoare toti mancau cu pofta, numai imparatul, tatal fetei inghitea cu greu cate ceva ce i se paru rau si fara nici un gust. A intrebat in dreapta si in stanga, daca e buna mancarea si toti au raspuns ca sunt cele mai delicioase bucate pe care le-au gustat vreodata. A luat si el de la vecini un pic cu furculita si s-a convins ca intr-adevar erau foarte bune.
   Pana la urma nu a mai putut rabda si s-a ridicat in picioare, acuzandu-l pe imparatul gazda ca isi bate joc de dansul. Acesta a chemat bucatarii, ca sa-i pedepseasca pe cel care a facut pozna atunci mireasa a recunoscut ca ea a gatit pentru tatal sau doar cu miere si zahar si chiar si in solnita a turnat zaharul praf, sustinand ca imparatul prefera mierea si zaharul in locul sarii.
   Tatal si-a recunoscut greseala si a imbratisat-o cu drag pe fata pe care a crezut-o pierduta. Iar celalalt imparat s-a bucurat ce nora vrednica si desteapta are, si mai e si fiica de imparat pe deasupra.


      A fost odata ca niciodata un tanar print, care s-a intors acasa dupa o lunga calatorie prin intreaga imparatie. Era in cautarea unei printese pe care voia s-o ceara in casatorie. Calatoria a fost foarte lunga, dar nici una dintre printese nu s-a dovedit a fi perechea potrivita pentru printul nostru. Parintii lui ar fi dorit foarte mult sa se intoarca acasa cu o mireasa potrivita, pe seama lui. Printul se intorcea spre casa, gandindu-se cu tristete ca la fiecare pretendenta gasise cate un cusur. Era tare obosit si trist dupa drumul pe care il facuse. Era trist, mai cu seama ca nu reusise sa satisfaca dorinta parintilor sai. La palat, parintii sai, regele si regina-mama l-au intampinat cu multa dragoste, in ciuda faptului ca fiul lor s-a intors fara sa-si fi gasit o sotie. Ei erau tare bucurosi ca fiul lor se intorsese nevatamat din calatorie si ca puteau s-l imbratiseze din nou dupa pofta inimii. Isi iubeau feciorul nespus de mult si ar fi dorit ca acesta sa devina un tanar conducator intelept si cu mult noroc in viata. Din cauza aceasta l-au inconjurat cu multa dragoste si intelegere, dar cu toate acestea, dupa primele momente de bucurie ale revenirii, printul tanar devenii din ce in ce mai treist si ingandurat. Nu mai mergea la vanatoare, nu mai calatorea, nu mergea la petreceri. Statea toata ziua in odaia lui, visand. Purtarea tanarului print ii ingrijora nespus de mult pe rege si pe regina, asa ca acestea au inceput sa-I puna fiului lor tot felul de intrebari despre pricina supararii sale. Printul le povesti parintilor sai despre frumusetea calatoriei sale, despre palatele si curtile domnesti pe la care trecuse in drumul sau, dar ca nicaieri nu daduse peste o printesa atat de frumoasa si desteapta care sa-I fie pe masura. Multe printese a intalnit, dar fiecare a facut ceva care nu I-a fost pe plac printului. Povestea printului era asa de trista incat, in ciuda muzici care rasuna in palat si a muncii devotate a servitorilor, perechea regala cazu intr-o mare tristete. Dar iata ca intr-o noapte izbucni o furtuna puternica, cu tunete si fulgere, iar ploaia cadea ca si cum ar fi turnat cu galeata! Si la un moment dat, printre tunete si fulgere, cineva batu la poarta palatului. Chelarul deschise poarta si tare se mai minuna la vederea noului venit: o fata statea pe prispa, cu hainele zdrentuite si parul valvoi din cauza furtunii, cerandu-I chelarului s-o lase sa vorbeasca cu stapanii palatului. Chelarului I se facu mila de ea, se duse la regina si o anunta ca o tanara necunoscuta asteapta la poarta palatului si cere gazduire pentru o noapte. Regele si regina s-au mirat de aceasta aparitie ciudata, dar au primit-o pe tanara hoinara. Si abia atunci, regele si regina si-au dat seama ca in fata lor statea o tanara fata tare frumoasa. Desi dupa infatisare si haine arata foarte neingrijita, purtarea ei era cuviincioasa. Le-a spus ca este o tanara printesa hoinara, dintr-un regat indepartat si ca cere adapost. Purtarea ei cuviincioasa a fost pe palcul regelui si reginei.
Au poftit-o inauntru, I-au pregatit odaia pentru oaspeti, iar servitorii I-au pregatit un pat cu cele mai pufoase perini si cel mai moale asternut din lume, punandu-I 20 de saltele dintre cele mai mari si confortabile.
Bucuroasa, regina il cheama la ea pe tanarul print si ii povesti despre patania musafirei lor. Tanarului print ii placu nespus de mult tanara printesa si se gandi in sinea lui ca poate – poate norocul I-a scos-o in cale si ca ea va corespunde cerintelor pe care trebuie sa le aiba o adevarata sotie de print. Cu acest gand printul se intoarse in camera si adormi visand-o pe tanara fata.
Regina dadu porunca uneia dintre domnisoarele ei de companie sa puna un bob de mazare pe salteau de jos.
“-Ei, acu’ vom vedea daca esti printesa adevarata sau nu, gandi regina in sinea ei.”
Si acestea fiind spuse, intreaga curte merse la culcare.
Dar, dimineata, la masa, spre uimirea lor, tanara printesa nu mai sosea. Regina, ingrijorata, isi lasa musafirii in salon si pleca in cautare ei. Tanara printesa statea in odaia ei, foarte obosita, cu ochii umflati de nesomn. Printesa, palida si usor ofensata, ii povesti reginei motivul pentru care n-a putut sa inchida ochii toata noaptea:”N-am putut sa dorm nici un strop!” se planse ia reginei, aratandu-I bobul de mazare care-I pricinuise atata neplaceri. Micutul bob de mazare lasase urme vinete pe trupul delicat al printesei. Acum regina era sigura ca tanara trecuse cu bine proba si ca era o veritabila printesa. Doar o adevarata printesa putea avea pielea atat de fina, incat sa simta bobul de mazare chiar si prin douazeci de saltele.
-In sfarsit, fiul meu si-a gasit perechea si nu o sa-l mai vad trist si abatut! Exclama regina. Oaspeti din intreaga imparatie au fost invitati la o nunta ca-n povesti. Tanara pereche dansa in primul rand, in acordurile muzicii; toata lumea, de la mic la mare se bucura si se veselea. Iar bobul de mazare, care a fost cauza fericirii tinerei perechi sta si astazi in trezoreria palatului ca semn al fericirii si norocului.



      A fost odata un morar vestit pentru laudaroseniile sale. Se lauda ca avea cea mai mare moara din tara, ca gospodaria lui era de o curatenie neasemuita si ca faina lui era mai alba si mai fina decat toate celelalte. Faima lui ajunsese la urechile regelui care, intr-o zi curios sa-l cunoasca, se opri in fata casei sale. Morarul ii prezenta pe fiica sa si nu se putu abtine sa nu se laude iar: "Sire aveti in fata cea mai incantatoare fiinta din tot regatul!" Regele, neincrezator, o privi fara sa spun un cuvant.
Insa morarul se dezlantuise: "...Este de o inteligenta iesita din comun si are multe calitati extraordinare..." Regele continua sa taca, dar morarul, in dorinta lui de a-l impresiona, nu mai stia ce sa inventeze: "Inchipuiti-va ca atunci cand toarce paie, acestea se prefac in fir de aur!" De data aceasta era prea de tot; regele; exasperat, ii raspunse sec: "Foarte bine, o voi pune de indata la incercare! Daca va face aceasta minune, va fi rasplatita din belsug; de nu, va plati cu viata aceasta minciuna!" Si biata fata fu dusa cu forta la castel. Regele o azvarli intr-o celula in care se afla o gramada mare de paie: "Ai timp pana maine sa transformi aceste paie in aur!", ii zise el. Tanara fata izbucni in hohote de plans, disperata: "Of, draga tata, in ce incurcatura m-ai bagat!" Deodata, aparu ca prin minune un pitic imbracat in rosu, ce mergea schiopatand de un picior: "Daca te ajut sa torci paiele, ce-mi vei da in schimb?" o intreba el pe tanara fata. Ea ii intinse o bijuterie foarte frumoasa in forma de inima, pe care o purta la gat, si ii spuse: " Iti dau ce am eu mai de pret!" Piticul accepta pe data targul. A doua zi dimineta, dupa un somn zbuciumat, fata se trezi si observa cu incantare ca piticul se tinuse de cuvant! In acel moment, regele intra in celula, convins ca fata morarului nu facuse aur din gramada de paie. Insa nu-i veni sa-si creada ochilor: in fata lui, frumos aliniate pe masa, stateau sase mosoare mari pline cu fir de aur! Dupa ce isi reveni din uimire, regele ii spuse tinerei fete: "Felicitarile mele! Insa iti voi aduce si mai multe paie, caci vreau sa-mi torci kilometri intregi de fir de aur!" Biata fata, neputand sa-si dezvaluie taina, cazu iarasi prada disperarii. Dar peste noapte piticul isi facu din nou aparitia. " Ce-mi vei da in schimb daca te voi ajuta iar?" o intreba el. "Nu ma lasa prada acestei soarte triste!" si totul se petrecu ca mai inainte: regele, in culmea fericirii, isi socotea, iar si iar, nemaipomenitele mosoare.
Uluit si incantat de aceasta minune, el incepu s-o vada pe tanara fata cu ochi mai buni, gasind-o tot mai fermecatoare. Atunci ii veni o idee: "Te voi supune unei ultime incercari, ii zise el. Daca mai faci o data aceasta minune, vei deveni sotia mea!" Ramasa singura, fata plangea cu lacrimi fierbinti. Isi pierduse orice nadejde: Chiar daca sunt norocoasa si piticul mai vine si in noaptea aceasta, nu mai am ce sa-i ofer! Cum ma voi descurca?" La miezul noptii, piticul aparu pentru a treia oara. "M-am intors ca sa te ajut. Insa de aceasta data ce ai sa-mi dai?" Tanara fata ii raspunse plangand in hohote: "Din nefericire, nu mai am nimic sa-ti dau!..." Piticul o privi atunci surazand si ii zise: "Am auzit ca in curand vei fi regina. Cand vei avea primul tau copil, voi veni sa-l iau: astfel ma vei rasplati pentru ajutorul pe care ti-l dau acum!" Fata morarului accepta fara sa se gandeasca prea mult, iar a doua zi dimineata minunea avu loc pentru a treia oara. Atunci regele, deveni foarte bogat, incepu pregatirile pentru nunta si amenaja o aripa a castelului pentru logodnica lui. Dar, acesteia trebui sa-i promita ca, odata casatorita, nu mai era obligata sa faca nici o minune. Spre marea bucurie a laudarosului morar, fu o casatorie foarte fericita, in ciuda faptului ca incepuse intr-un mod atat de ciudat! Regele isi iubea din ce in ce mai mult sotia. Intr-o buna zi, veni pe lume un baietel frumos, cu parul balai, care le insenina zilele. Fericita, regina uitase de promisiunea facuta piticului care, pe neasteptate, aparu si zise: "Am venit dupa fiul tau!" "Nu! Te rog! Iti voi da tot ceea ce vei dori, bijuteriile mele, bogatiile mele; dar, fie-ti mila, nu imi lua copilul!"
Piticul parea de neinduplecat dar, pana la urma, induiosat de lacrimile reginei, se invoi si zise:
"Bine, iti mai dau o ultima sansa: daca vei reusi sa-mi afli numele in timp de trei zile, iti voi lasa fiul!" spuse el, inainte sa dispara. De data aceasta, regina alerga la sotul ei si ii povesti toata intamplarea de-a fir-a-par. Indata, cei mai mari savanti din tara fura chemati de urgenta la palat. Ei consultara sute de carti si pergamente, in cautarea numelui misterios. Dar nicaieri nu dadura de urma unui pitic imbracat in rosu, cu barba alba. In dimineata celei de-a treia zi, regele si regina incepura sa-si piarada orice speranta. Deodata, un sol al regelui ajuns la palat cu sufletul la gura, povesti ca asistase la un ritual ciudat: pe cand traversa o padure deasa, vazuse un batran imbracat in rosu, care topaia in jurul unui foc, cantand:
"Foaie verde busuioc,
Nu ma pot opri din joc.
Maine iau de la palat
Pe feciorul de-mparat, nimeni nestiind, hop, hop,
Ca ma cheama Picior Schiop!"
Regele si regina se privira cu speranta: sa fi descoperit ei oare taina rautaciosului pitic?
In seara celei de a treia zi, toata curtea astepta nelinistita sosirea piticului.
De indata ce aparu in mijlocul salii, regina arata cu degetul spre el si striga:
"Picior Schiop e numele tau!" Si chiar in acea clipa, piticul fu trasnit de un fulger cumplit si disparu intr-un nor de fum. Atunci regina alerga sa-si imbratiseze baietelul. Il stranse la piept, plangand de bucurie: "Esti salvat, fiul meu adorat! Nimeni si nimic nu ne va desparti vreodata!"

Am 5 ani



Cine zice ca sunt mica?
Am 3 ani si sunt voinica
Diminieata cand ma scol
Ma spal pe miini, pe gat, pe fata
Fara nici un ajutor
Tiii ce rau m-am incaltat
Stangu-n dreptu-l-am bagat
De ce radeti?
Nu-i nimica, am 3 ani si sunt voinica!

Cantec


de George Cosbuc


A venit un lup din crang
Si-alerga prin sat sa fure
Si sa duca in padure
Pe copiii care plang.
Si-a venit la noi la poarta
Si-am iesit eu c-o nuia:
"Hai la maica sa te joace"-
- "Lup flamand cu trei cojoace,
Eu chemam pe lup incoace,
El fugea-ncotro vedea.


Ieri pe drum un om sarac
Intreba pe la vecine:
"-Poarta-se copiii bine?
Daca nu, sa-i var in sac!"
Si-a venit la noi la poarta
Si-am iesit eu si i-am spus"
-"Puiul meu e bun si tace
Nu ti-l dau si du-te-n pace!
Esti sarac dar n-am ce-ti face!
Du-te, Du-te!" Si s-a dus.


Si-a venit un negustor
Plin de bani, cu valfa mare,
Cumpara copii pe care
Nu-i iubeste mama lor
Si-a venit la noi la poarta
Si-am iesit si l-am certat:
-"N-ai nici tu, nici imparatul
Bani sa-mi cumpere baiatul!
Pleaca-n sat ca-i mare satul,
Pleaca, pleaca!" Si-a plecat.

Catelusul schiop

Elena Fargo


Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mć misc: top, top,
Rād cānd mć-ntalnesc copiii,
Si mć cheama "cuciu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plāng mult cānd mć gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am sć traiesc.

Si cānd mć gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea sć stau cu dansii,
Sć mć joc si sć-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urāti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra īn picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am sć mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea sć-mi fie bun,
Si-as putea sć-l musc odata
De picior, sć mć razbun,

Dar il las asa, sć vada
Raul, cć un biet catel
Are inima mai buna
Decāt a avut-o el.

Cintec de leagan

Ion Minulescu


Nani, nani...
Dormi in paza nesecatului izvor
De priviri
Ce te-nfasoara ca-ntr-o haina de matase,
Nani, nani...
Ochii mamei au vegheat intreaga noapte,
Si-acum dormi, caci obosite dorm si florile din vase,
Si parfumurile lor,
Toate, unul cite unul, pe-al tau leagan se cobor.
Nani, nani...
Dormi in vraja-mpletiturilor de soapte
Ce patrund printre perdele
Si te-ndeamna;
Dormi, caci somnul a cuprins de mult gradina-
Lacul,
nuferii,
castanii,
stinjeneii
si glicina-
toate dorm.
Dorm toate-n paza albelor priviri de stele...
Dormi si tu-
Prin candelabre, iata, -adoarme si lumina,
Dormi,
Si somnul tau sa fie mai senin ca infinitul
Oglindit in necuprinsii ochi albastri de femeie.
Visul tau sa fie visul Insulelor Boromee,
Visul tau sa fie totul,
Tot, precum e rasaritul
Inceputul celor bune si sfirsitul celor rele.
Nani, nani,
Dormi in paza Ursitoarelor,
Si anii
Sa te-mbrace-n infinitul fericirii.
Nani, nani...

Tatal meu


Tata-l meu e marinar,
Pe un vapor cat un palat,
Peste al marilor hotare,
Taie lumea-n lung si lat.

Vede tari si vede munti,
Si cand vine inapoi,
Zice sarutandu-mi fruntea,
Nicaieri nu-i ca la noi!

Are-n buzunar la piept,
Intr-un sac de piele bruna,
O bucata de pamant,
Din tarana ce-a strabuna.

Ce faci tata de ce-l porti,
Peste mari si ape reci?
Cand mi-e tare dor de voi,
Il sarut si doru-mi trece.

Zdreantć

Tudor Arghezi
 
L-ati vćzut cumva pe Zdreantć,
Cel cu ochii de faiantć?
E un cāine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parcć-i strāns din petice,
Ca sć-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarnć
Si pe ochi, pe nara cārnć,
Si se-ncurcć si descurcć,
Parcć-i scos din cālti pe furcć.
Are insć o ureche
De pungas fćrć pereche.
Dć tārcoale la cotet,
Ciufulit si-asa lćiet,
Asteptānd un ceas si douć
O gainć sć se ouć,
Care cantć cotcodace,
Proaspćt oul cānd si-l face.
De cānd e-n gospodćrie
Multe a-nvćtat si stie,
Si, pe branci, tārās, grćbis,
Se strecoarć pe furis.
Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul.
-- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. -- "L-a māncat!"
"Stai nitel, cć te dezvćt
Fćrć mćturć si bćt.
Te invatć mama minte."
Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a imbucat,
Zdreantć l-a si lepćdat
Si-a-njurat cu un lćtrat.

Cānd se uitć la gainć,
Cu culcusul lui, vecinć,
Zice Zdreantć-n gāndul lui
"S-a fćcut a dracului!"

Vise dulci


E timpul sa dormi,
Inchide ochii
Nu mai plinge
Si nu mai ofta.
Viseaza la lucruri,
Fericite si pline de lumina.
Stai invelita la caldura
Pina se face lumina.

Somnoroase pasarele


de Mihai Eminescu


Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund prin ramurele-
Noapte buna!

Doar izvoarele suspina,
Pe cand codrul negru tace;
Dorm si florile-n gradina-
Dormi in pace!

Trece lebada pe ape
Intre trestii sa se culce-
Fie-ti ingerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a noptii feerie
Se ridica mandra luna,
Totu-i vis si armonie-
Noapte buna!

Sint fetita


Sint fetita cu codita
Si ma duc la gradinita
Iar taticu-i suparat
Ca de ce n-am fost baiat!
Uite-asa cum ma vedeti
Nu ma dau pe cinci baieti!

A a a, acum e toamna da!

A, a, a acum e toamnă da.
Frunza-n codru-ngălbeneşte,
Iarba-n cīmp se vestejeşte,
A, a, a acum e toamnă da.

E, e, e plăcută vreme e.
Mere, prune, nuci şi pere
Noi avem după plăcere.
E, e, e plăcută vreme e.

I, i, i veniţi copii la vii.
Strugurele must se face
Şi nouă mustul ne place,
I, i, i veniţi copii la vii.

O, o, o se duc cocorii stol.
Se duc cuci şi rīndunele
Şi ne pare rău de ele,
O, o, o se duc cocorii stol

Anecdota

de Ion Creanga


Un negustor, umblānd prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grāu,
papusoi si altele, īntr-o zi ajunse la un pod si cānd era sa treaca
vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pācala. Negustorul, voind sa
afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dānsul si-l
īntreba:

— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pācala.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratānd negustorului cu māna
spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si
cum īi botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului
nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa īntr-o caldarusa
cu apa, cum īi scrie lui īn carti.

Negustorul, privindu-l lung, zise īn sine: Ma!... aista-i chiar Pācala.

— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma īntreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori
vin-aici!

Negustorul īncepu a-si face cruce ca de naiba si iar īl īntreba:

— Dar cu chemarea īmpreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pācala.

Negustorul īncepu atunci a rāde si zise: ce prost! Apoi īl mai īntreba:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga māncam, zise Pācala.
— Īntelege-ma, prostule! Nu te īntreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grāu, orz si altele.
— Da, s-au facut pāna la brāu, raspunse Pācala.
— Nu te-ntreb de īnaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci
as voi sa stiu ce feliu este la voi grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pācala. Grauntele orzului este
lungaret, īmbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa īn vārf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa
cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da grāul ori orzul, si altul īi da
bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si
pui īn ea pān-o umpli cu vārf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni
īn sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pācala.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; cāti lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si cāti lei dai atāta iei.

Negustorul, suparat, īl mai īntreba:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare,
badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decāt toti la voi īn sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decāt toti; e atāt de
lung, īncāt mai n-ajungi cu māna la umarul sau.
— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pācala.
— Eu īti zic: pe cine ascultati voi aici īn sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; cānd īncepe sa
cānte, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici īn sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem,
mamulica. Cānd vine sara de la pascut, fugim de el care īncotro apucam; ca
atāt e de īnfricosat, de gāndesti ca e turbat; cānd īncepe sa mugeasca,
sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau,
frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, cānd ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om
ca si dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, māni si cu picioare, ma
misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia
spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari īn sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.

Prostia din nascare, leac īn lume nu mai are; ea este o uricioasa
boala, ce nu se vindeca īn scoale, ba nici īn spitale.

Anecdota tiparita prima oara īn Albumul macedo-romān, Bucuresti, 1880;
retiparita īn Convorbiri literare, 1885, nr. 11, 1 febr. Textul de fata
a fost reprodus dupa volumul Ion Creanga, Povesti si povestiri, Editura
"Minerva", Bucuresti, 1987.

Bunicul

de Barbu Stefănescu Delavrancea
Se scutură din salcāmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gāndeşte. La ce se gāndeşte? La nimic. Īnnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar īnnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprāncenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blānzi şi māngāietori.
Cine trānti poarta?
- Credeam că s-a umflat vāntul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mānele lui "tata-moşu".
- Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fincă au aripi, răspunse bătrānul sorbind-o din ochi.
- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrānul coprinse īntr-o mānă pe fată şi īn cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!...
Şi zāmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atāta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvāntare.
- Tată-moşule, da' cocorii un' se duc cānd se duc?
- Īn ţara cocorilor.
- Īn ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rāndunelile un'se duc cānd se duc?
- Īn ţara rāndunelilor.
- Īn ţara rāndunelilor?
- Da.
- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, pānă īn slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
- Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
- Da... hā... hā... poi ce fel... şi mie?
Fata se īntristă.
Bătrānul o māngāie şi zise băiatului:
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
- Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
- Vrei şi tu, tată-moşule? īntrebă băiatul cu māndrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul īncălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul īi joacă. Copiii bat īn palme. Bunicul le cāntă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din rās şi bunicul din cāntec.
E muma lor şi fata lui.
Cum īl văzu, īncepu:
- I... tată, şi d-ta... iar īi răzgāi... o să ţi să suie īn cap...
Bunicul ridică māna īn sus, aducānd deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
- Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...
Femeia intră īn casă.
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută īn creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
Şi iar īncepu rāsul, şi jocul, şi cāntecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii īncepură să-l māngāie.
Din vorbă īn vorbă, copiii se făcură stăpāni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Şi partea asta, a mea!
- Mustaţa asta este a mea.
- Şi asta, a mea!
La barbă se-ncurcară. Bunicul īi īmpăcă, zicāndu-le:
- Pe din două.
Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrānul strānse din ochi.
- Jumătate mie.
- Şi jumătate mie.
Şi după ce o īmpărţiră frăţeşte, īncepu lauda.
Băiatul:
- Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
- Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul īntinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic īl trecură lacrāmile, dar tăcu şi-i īmpăcă zicāndu-le:
- Amāndouă sunt deopotrivă.
- Ş-a mea, ş-a ei!
- Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasă.
- Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zāmbi.
- Ba a mea, că e mai caldă!
- Ba a mea, că e mai dulce!
- Ba a mea, că nu e ca a ta!
- Ba a mea, că are un ochi mai verde!
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de rās.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Şi băiatul, īnfuriindu-se, trase o palmă īn partea fetei.
Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrānului, se repezi şi trase o palmă īn partea băiatului.
Băiatul, cu lacrāmile īn ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinānd pe a ei.
Mama lor ieşi pe uşe şi īntrebă rastit:
- Ce e asta, vermi neadormiţi!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surāzānd fericit, răspunse fie-sei:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!

BABA CLOANTA
Baba cloanta cotoroanta
Rontaind ea roanta, roanta
Dintii-i cad. Ii ia taraboanta
Si ii duce la tocila
Sa mai dea pe ei c-o pila.
Baba cloanta, ce copila!
Mai asculta de parinti
Daca vrei in gura dinti!
Nu mai roade cremenea
Si-alte pietre-asemenea!

Barza
Barza,
Ce-ai in cioc?
Un boboc!
Dar in gusa?
O capusa!
Da-n picioare?
Raschitoare!
Dar in pene?
Gandurile mele!
Du-te-n noua tari cu ele!

Brotacul
PE O MARGINE DE LAC
SE RASFATA UN BROTAC
SI, URCAT PE-UN BRUSTURE
PIELEA SA NU-L USTURE,
SE TOT UITA CATRE SOARE:
-UF, CE ZAPUSEALA MARE!
TOT MAI BINE E IN LAC!
OAC, OAC, OAC!




 

Enter supporting content here